A fost odata ca niciodata un print care si-a cautat o sotie, a trecut prin grele incercari, s-a luptat cu ghionoie, zmei si balauri pentru aleasa inimii sale. S-au casatorit si… sa vezi si sa nu crezi! Nu au mai putut trai fericiti pana la adanci batraneti. Asa incep povestile de iubire, cu juraminte si promisiuni, vise si sperante care se naruie uneori, se risipesc in vant sub ochii celor ce demult se iubeau atat de mult. Partasi la acest tablou oribil sunt, de multe ori, si copiii – rodul iubirii si dragostei lor. Oare ce inteleg cei mici? Ei nu au toate datele pentru a construi relatia de cauzalitate, nu inteleg cum se transforma iubirea in ura, cum poti strivi dragostea.
Pana la decizia de a divorta, tensiunile si climatul apasator, conflictele mocnite sau explosive duc la stari de neliniste, disperare amestecate cu reactii agresive sau de insingurare. Oare avem timp sa-i privim? Lupta ne mai da ragaz sa le vorbim despre ce se intampla?
Afirmam uneori ca ei nu inteleg oricum mare lucru din ceea ce se intampla in jurul lor si nu e nevoie de multe explicatii, iar daca este de o varsta mica cu atat mai mult nu stie despre ce e vorba.
Disensiunile dintre parinti, certurile, neintelegerile sau tacerea, sunt semnele unei rupturi, copilul resimtind toate acestea si reactionand angoasat si anxios, deoarece se afla in fata  unui potential pericol. Desi parintii evita sa discute in fata copilului, incearca sa ii ascunda aceste situatii, nu ii spun ce se intampla, copilul resimte din plin tensiunea si atmosfera incarcata din familie.
Tensiunea nu se transmite numai prin cuvinte, ci este adesea perceputa prin gesturi, prin schimbarile ce apar in programul obisnuit, prin disparitia a unor ritualuri cotidiene, prin  dispozitia si reactiile membrilor familiei. Copiii sunt foarte atenti si sensibili la toate aceste schimbari care apar si adesea ne surprind cu exactitatea observatiilor lor privind starea unuia dintre parinti.
“Mami de ce esti suparata?” intreaba copilul, iar mami ii raspunde ca e doar obosita. Copilul accepta raspunsul, dar in interiorul lui stie ca nu este adevarat si ingrijorarea lui se amplifica, se gandeste ca a gresit si traieste profund sentimentul de vinovatie.

Treptat, caramizile se desprind, cad una cate una, copilul fiind coplesit de:
• Confuzie – stie ca se intampla ceva dar nu ii spune nimeni exact despre ce e vorba, speraand ca o sa inteleaga mai tarziu, situatia fiind extrem de ambigua si de greu de suportat. Obiectivul copilului este aflarea adevarului, lipsa de informatii fortandu-l sa-si  construiasca propriul scenariu cu privire la motivul pentru care in familia lui se produce o schimbare, au loc conflicte, unul din parinti se muta de acasa sau se muta in alta camera din casa. Adesea copiii afla de la alti copii ce este un divort si cum ajung parintii sa divorteze, acest lucru devenind o certitudine pentru el atunci cand va asocia cele auzite de la alti copii cu cele vazute in casa sau ascultate pe ascuns.
Unii copii aleg sa puna intrebari, altii hotarasc sa descopere singuri, insa pentru toti este un demers plin de ingrijorare, suferinta, preocupare si framantare. Confuzia sporeste atunci cand copilul nu stie cu cine va ramane, unde va locui, daca se va muta de la scoala, daca va pleca, daca isi va parasi prietenii, daca isi va mai vedea parintele care alege sa plece.
• Vinovatie – atunci cand asista la certuri, discutii aprinse, reprosuri sau cand simt ca ceva nu este in regula intre parintii lor, copiii isi atribuie in dese randuri vinovatia, considerandu-se motivul pentru care se intampla acest lucru, chiar daca in realitatea nu este adevarat. Se gandesc ca au fost “rai”, ca nu s-au comportat cum trebuia, ca au dezamagit sau ca parintii s-au suparat pe ei. Un moment extrem de dificil este acela in care copilul va fi pus sa aleaga intre cei doi parinti. Oricate argumente i s-ar da in favorarea unuia sau altuia, el nu poate sectiona dragostea lui in doua si nu se poate imparti intre cei doi. Pe oricare l-ar alege, uneori constrans de factori exteriori, se va simti vinovat fata de celalalt parinte. Copilul nu ar trebui pus in situatia de a alege, ci in situatia de a se constitui un demers comun de a petrece timpul cu el, impreuna sau separat. Astfel, parintii sai se vor separa ca si cuplu conjugal si nu ca si cuplu parental, el va avea in continuarea o mama si un tata, nefiind obligat sa renunte la unul dintre ei.
• Incertitudine – familia este garantul stabilitatii si securitatii copilului. In momentul in care au loc schimbari intregul univers al copilului se clatina si uneori ii este dificil sa integreze aceste schimbari. Unul din parinti nu va mai locui permanent cu el, se vor muta in alta casa, poate fi mutat la o alta scoala sau in alt oras, va avea alti colegi, poate aparea un partener nou in viata parintelui cu care locuieste etc. Starea cea mai prezenta este cea de nesiguranta si de a fi parasit. Pot aparea manifestari ale copilului care pana atunci nu existau (accese de furie, crize de plans, comportamente violente, izolare) care exprima ceea ce copilul nu poate pune in cuvinte, neputinta sa de a opri cumva aceste schimbari, de a-si impaca parintii, de a-si reuni familia.
• Furie – expresie a suferintei si neputintei, furia apare ca singura modalitate de manifestare si de descarcare a trairilor si sentimentelor amestecate. Ea poate fi indreptata catre ambii parinti, catre parintele considerat “vinovat” sau poate fi deplasata catre membrii ai familiei (bunici, veri, frati) sau din afara familiei (prieteni, colegi, educatoare, persoane straine).
• Tristete – o alta expresie a suferintei copilului, tristetea poate lua diferite forme: o retragere a copilului din social, lipsa de a mai participa, de a se mai implica, apatie, plans facil, o crestere a sensibilitatii si iritabilitatii, o scadere a rezultatelor scolare, sau chiar prin aparitia unor imbolnaviri repetate sau stari de rau care nu au o cauza medicalaa, dar care pot fi puse in legatura cu climatul familial.
• Abandon – plecarea unuia dintre parinti, disparitia lui din cotidian, din activitatile de zi cu zi facute impreuna, din obiceiurile intemeiate in timp confera copilului trairea starii de abandon. Ceea ce simte el este ca parintele pleaca definitiv, ca il va parasi pentru totdeauna, ca si cum ar fi murit, ca nu se va mai intoarce niciodata. De aceea, unii dintre copii se comporta ca si cum ar fi ramas singuri, ca si cum nu ar mai avea tata sau mama sau refuza prezenta parintelui care a plecat, incercand sa anuleze, sa distruga figura lui. Aceasta opozitie nu este altceva decat exprimarea suferintei sale, si nu se constituie intr-un motiv real de respingere a parintelui.

Cuvinte cheie: psiholog, psihoterapeut, psihologie, psihoterapie, dictionar psihologie