Motricitatea este esentiala pentru evaluarea dezvoltarii psihologice a bebelusului, caci, pana cand invata sa vorbeasca, viata sa psihica se exprima mai ales prin activitatea motorie. Progresiv, copilul isi va tine capul, va sta asezat si apoi in picioare. De la cateva luni pana la un an, bebelusul nu mai gesticuleaza in mod reflex, ci incepe sa-si moduleze emotiile (bucuria, furia, tristetea).

Privirea este un mod de comunicare precoce, esentiala intre mama si copil. El este atras de figuri, de ceea ce misca si de culorile contrastante (nou-nascultul vede clar la 30 de centrimetrii de ochii lui). Vederea nu este indispensabila unei dezvoltari normale, dupa cum o dovedesc  bebelusii orbi.

Aude toate zgomotele. Francoise Dolto (celebra pe probleme legate de psihanaliza copilului), precizeaza ca  un copil aude vocea parintilor in perioade vietii sale intrauterine. Se orienteaza, de preferinta, spre sunete dulci, calde si se calmeaza mai ales daca este vorba de vocea mamei. Depistarea surditatii, este realizata inca din perioada primelor saptamani de viata (extrauterina).

Nou-nascutul simte mirosurile (Mamele sunt sfatuite sa nu-si schimbe parfumul ca sa nu deruteze copilul !!!), cunoaste gusturile si are chiar preferinte (ex. Se sramba daca I se pune sare pe limba, dar accepta alimentele dulci). Este sensibil la mangaieri si recunoaste modul in care mama il calmeaza, il linisteste.

Zambetul, ganguritul si plansul sunt forme de comunicare ale copilului.
Zambetul este spontan si reflex, la inceput. Bebelusul zambeste oricui ii vorbeste dragut, dar dupa luna a 8-a, surade numai figurilor cunoscute si mai ales mamei. Tendinta de a surade  se diminueaza daca nu I se raspunde. Pana la 10 luni, surasul este unul din principalele semne ale satisfactiei.

La fel ca si surasul, ganguritul (apare in jurul saptamanii a 5-a), este mai intens cand I se raspunde. Din luna a 2-a se poate “discuta” cu bebelusul prin imitarea reciproca a sunetelor. Cu cat cei din jur “converseaza” mai mult cu el, cu atat mai mult acesta imita sunetele si isi mareste repertoriul vocal.

Tipetele au intotdeauna un sens, diferit, in functie de intensitatea si de frecventa lor. Mamele reusesc sa le traduca prin foame, durere sau plictiseala.. Puteti calma mai usor un copil daca mergeti cu el in brate, iar unele teorii arata ca mersul lent se face cu aproximativ 60 de pasi pe minut, ceea ce aminteste copilului de bataile inimii pe cere le auzea cand era in burtica mamei sale.

In jurul varstei de 3 luni, manifeste primele reactii afective (zambete, nervi, lacrimi), reactioneaza la gesturile din jurul sau si-I face pe ceilalti sa reactioneze, ca sa obtina ceea ce isi doreste. Aceasta varsta corespunde primei faze a comportamentului de atasament.

La 4-5 luni descopera lumea: recunoaste usor pe cei apropiati, prinde tot ce poate si duce la gura, repeta cu placere descoperirile care le face din intamplare.

La 9 luni, achizitioneaza conceptul de “permanenta a obiectului”. Se pare ca isi da seama ca un obiect continua sa existe chiar daca dispare din campul vizual (a fost ascuns). Daca a avut succese repetate in cautarea jucariei intr-un loc, nu-l va cauta in alta parte, desi a vazut unde a fost pusa, ci va repeta actiunea  care s-a soldat cu succes. In jurul varstei de un an el va fi capabil sa se detaseze de ceea ce s-a intamplat la incercarile anterioare si sa caute jucaria unde a vazut-o ultima data.

Achizitioneaza conceptul de “act intentional”: Ii place sa manipuleze obiecte (genti, linguri, reviste), trage jucariile de sfoara, isi coordoneaza miscarile spre un act precis (trage fata de masa ca sa ajunga la cana).

Bebelusii care au o dezvoltare afectiva normala incep, pe la 9 luni, sa-si exploreze corpul si diferitele sale parti componente: isi ating organele genitale si simt , probabil, o satisfactie erotica (exista o anumita sexualitate infantila, dupa cum au aratat-o, printre altele si lucrarile lui Freud).

La 10 luni isi exprima clar dorintele: alege jucaria preferata si nu pe cea cere este mai aproape de mana lui. Recunoaste obiecte: lingura farfuria, patul fara sa le denumeasca inca. Cand i se pune jacheta, semn ca va pleca, stie sa spuna “pa” si sa faca semnul corespunzator, aici fiind vorba de “continuitatea verbala” a copilului.

In jurul aniversarii primului an de viata, copilul raspunde la unele cereri ale adultului: poate sa dea jucaria sau sa se opreasca sa nu mai faca un anumit lucru, dar inca nu este capabil sa asculte, in ciuda unor tentative de “dresaj” practicate de anumiti parinti.

Face primii pasi, atat la propriu cat si la figurat. Invatarea mersului ii permite de fapt sa exploreze mai bine mediul inconjurator, chiar cu pretul unor aventuri neplacute.

Acesta e doar inceputul, dar nu uitati: “E usor sa fim mama sau tata, greu, dar nu imposibil e sa fim parinti!“

Alte articole despre copii