Adoptarea unui copil este calea prin care cuplurile ce nu pot avea copii devin parinti. Odata incheiata demersurile pentru a deveni parinti cu acte in regula, acestia aduc copilul in noul camin.
In momentul venirii in familie, majoritatea copiilor se afla intr-o stare de deprivare afectiva, uneori si fizica.
Ingijirile sau lipsa lor isi pun amprenta imediat asupra infatisarii, sanatatii si starii psihice a copilului. Datorita acestui fapt, momentul intrarii in familia de adoptie este foarte important pentru ca trecerea dintr-un mediu in altul este dificila pentru organismul copilului si necesita un efort de adaptare.
Nu trebuie sa-i fie ascuns copilului acest lucru oricat de mic ar fi. 
Unii adulti considera ca la o varsta foarte frageda copiii nu inteleg si ca nu are rost ca acestia sa afle ceea ce se intampla. Totusi studiile  efectuate in toata lumea si interventiile psihoterapeutice timpurii arata ca, desi nu inteleg sensul cuvintelor, copiii sunt influentati pozitiv de ele, de starea parintelui care exprima verbal starile, sentimentele, evenimentele trecute, prezente si viitoare.
Adaptarea este cu atat mai dificila cu cat copilul este mai mare si perioada petrecuta in diferite locuri sau in camine a fost mai mare. El poarta cu el o istorie adesea nefericita, plina de frustrari in primul rand emotionale.
A trecut prin diferite relatii cu adulti, diferiti unul de celalat si a fost nevoit de la o varsta foarte frageda sa se adapteze fiecaruia dintre ei ca sa poata supravietui.
Este cunoscut faptul ca acesti copii au nevoie de multa suplete educativa, atat la varsta mica cat si in perioada pubertatii si adolescentei cand isi cauta radacinile.
Reactiile lor pot fi diferite de reactiile asteptate de parintii lor astfel incat acestia au uneori nevoie de ajutor pentru a intelege ce se intampla si a elabora o conduita adecvata momentului sau situatiei prin care trece copilul.
Exista parinti care se tem sa spuna copilului ca este adoptat. Unii dintre ei se gandesc sa o faca dar amana acest moment din mai multe motive. Unul ar fi teama de reactia copilului, respingerea lor ca parinti adoptivi, altul ar fi "istoria" copilului care este trista si pe care parintii care o cunosc, nu stiu cum sa o expuna copilului., altul ar fi starea de jena, de incurcatura legata de intrebarile pe care parintii isi imagineaza ca le va pune copilul.
Totusi a evita adevarul sau a amana nu este o solutie pentru ca mai devreme sau mai tarziu copilul va afla de la vecini, rude, cunoscuti. Copiii si adolescentii sunt preocupati de originea lor, de "cand erau mici", de cand s-au nascut, de cum erau parintii inainte de nasterea lor etc.
Este normal ca si copiii adoptati sa manifeste aceasta curiozitate. Misterul din jurul nasterii sau al micii copilarii poate duce la dificultati in construirea imaginii de sine. In acest context este important daca a fost adoptat de la mama naturala, dintr-o institutie sau de la un asistent maternal.
Este esential modul in care simt parintii adoptivi aceste lucruri si forma in care aleg sa-i vorbeasca copilului despre perioada anterioara adoptiei, fara a invinovati persoanele care s-au ocupat de el pana atunci si cum prezinta problema parintilor naturali care l-au abandonat.
Un alt punct important este motivul pentru care parintii l-au adoptat si daca mai au alti copii, naturali sau adoptati. Infertilitatea este una dintre cauze, varsta inaintata, riscurile unei sarcini pentru mama, lipsa unui partener dar si dorinta de a mai creste un copil.
Exista parinti care desi au copii naturali, ajung sa adopte ca si situatia in care intai are loc o adoptie si apoi mama reuseste sa dea nastere altui copil. De multe ori, dorinta de a avea un copil este mult mai manifesta in cazul adoptiei decat in cazul unei sarcini aparute pe neasteptate.
Pentru copilul adoptat se fac numeroase demersuri, parintii se gandesc din timp ce sex sa aiba, ce varsta, chiar si unele caracteristici fizice sau psihice. El este foarte investit din punct de vedere afectiv, stiut fiind faptul ca nu toti oamenii pot creste un copil cu care nu au o legatura de sange.

Exista situatii in care adoptia esueaza?
Sunt destule situatiile in care parintii sunt coplesiti de rolul lor si regreta ca au recurs la demersul adoptiei, nu pot relationa cu copilul, simt ca nu-l pot educa, ca nu-l pot iubi sau nu se simt iubiti de acesta sau descopera "probleme" pe care la inceput nu le-au observat.
Acesta este un moment greu atat pentru ei cat si pentru copil, in care au nevoie de ajutor pentru a putea merge mai departe. Fireste ca uneori copilul, natural sau adoptat nu este asa cum ne dorim dar in cazul copiilor adoptati aceasta diferenta intre ce vroiam sa fie si ce este, pare mai mare.
Parintii dar si alte rude, ba chiar educatori sau profesori se sperie de copiii adoptati considerandu-i in mod nejustificat "cu probleme" sau "altfel". De aici anumite retineri sau manifestari ostile, marginalizare sau indiferenta in ceea ce-i priveste.
Asadar esecurile adoptiei  se datoreaza in principal fie tulburarilor copilului, fie lipsei de pregatire a parintilor. Ei au asteptari prea mari si nu pot accepta eventale lipsuri sau probleme ale copilului, au comportamente educationale neadecvate, prea stricte sau excesiv de permisive.
Nu pot gestiona comportamentele agresive sau provocatoare ale copilului si considera ca sunt indreptate in mod direct impotriva lor. Uneori copilul exploateaza conflictul dintre parinti daca acesta exista, mai ales in privinta diferentei de atitudine in ceea ce-l priveste.
Anturajul nu comunica cu parintii, manifesta ostilitate fata de adoptie sau copilul adoptat, ii gasesc carente sau lipsuri exagerate. Alte cauze pot fi datorate problemelor financiare sau de sanatate ale parintilor adoptivi, decesului unuia dintre ei, divortului sau separarii.

Ce se poate face?
Ajutor preventiv: consilierea parintilor inainte de adoptie. Poate fi individuala, in cuplu sau in grup impreuna cu alte cupluri care vor sa adopte.
Consiliere sau psihoterapie pentru copil sau parinti dupa adoptie.
Terapie parinte-copil pentru depasirea problemelor de comunicare.