De multe ori mi-am pus întrebarea, ce face ca doi oameni să fie un cuplu? Auzim de nenumărate ori prin jurul nostru vorbindu-se despre cupluri, şi nu de puţine ori auzim  bârfe şi şuşoteli pe seama lor. Cam de genul că s-ar potrivi, că nu s-ar potrivi, că le stă bine împreună, că n-au să facă casă niciodată, etc. Că lumea este rea şi invidioasă pe acele cupluri reuşite şi le caută nod în papură. Este un lucru pe care pot să îl accept parţial, însă se prea poate ca la mijloc să fie şi un dram de adevăr.
Sunt multe lucruri care fac doi oameni să formeze un cuplu. Dintre acestea amintesc, lucruri pe care le împărtăşesc şi le au în comun, afaceri şi nu în ultumul rând pasiune. Aş îndrăzni să afirm că cea din urmă enumerată ar trebui să fie baza pe care se fondează un cuplu.
Nu ştiu cum are trebui să răspund la întrebarea, ce este pasiunea? Voi aţi simţit-o la rândul vostru şi mă bazez pe acest lucru, ca să mă înţelegeţi. Este acel ceva care te face să ţi se îndoaie picioarele de la glezne în jos şi te face să îţi ţi respiraţia la gură. Cred că pasiunea nu este întemeiată pe nici un simţ raţional şi nici nu se bazează pe vreo logică anume. Uneori ea poate să fie orbitoare şi chiar ucigătoare de te face să îţi pierzi capul cu totul. La urma urmei şi acest lucru înseamnă ceva, şi cu cât îţi pierzi capul mai tare, cu atât pasiunea este mai mare.
De multe ori se întâmplă ca pasiunea să fie distrugătoare pentru cel care o posedă.  Ea duce la gelozie, invidie iar în final ea se transformă în ură. Marii artişti ai omenirii caută modele pentru operele lor dintre aceia care au simţit acest lucru în inima lor. Omul se transformă uşor, iar efectele pe care le produce sunt dintre cele mai spectaculoase şi miraculoase. Poţi merge atât de departe, încât este greu de crezut că ai fi reuşit să ajungi atât de departe dacă ai fi fost un om cu(minte). Spectacolul oferit ce cei pasionaţi captivează, atrage şi intrigă deopotrivă din care pricină sunt urmăriţi şi fac subiectul de conversaţie al celor cunoscuţi lor.
Fără excepţie, cel pasionat susţine că este îndgrăgostit lulea. El (ea) afirmă că este dragoste pură şi curată şi că sentimentele sunt dintre cele mai sincere. Pasiunea este suprapusă (confundată) cu amorul şi că acest lucru îl face fericit.
Părerea mea este aceea că, pentru a iubi, mai întâi trebuie să cunoşti. Nu poţi iubi ceva, sau pe cineva pe care nu îl cunoşti. Când zic „cunosc” nu mă refer la simplul fapt de a avea cunoştinţă despre acel lucru (persoană) ci mă refer la înţelesul profund al cunoşterii. Să cunoşti este o muncă care iţi poate lua chiar şi viaţa întreagă şi poate că nici atunci nu ai ajuns să şti îndeajuns. La cunoşterea oamenilor şi la subiectul de a lega o relaţie ne cam pripim cu toţii şi afirmăm doar numai după un timp scurt că îl ştim pe celălalt. Ca să ne scuzăm elegant de această „gafă” invităm în linia întâi pasiunea (dragostea) pentru a ieşi cu eleganţă din toată această poveste.
Cu cât cunoaştem mai mult, cu atât iubim mai mult!
Cuplurile din ziua de astăzi nu mai au eleganţa manierelor şi oarecum superficialitatea moravurilor pe care eticheta de acum 100 de ani le impunea. Cu toate acestea însă nimic din ceea ce simţim nu s-a schimbat. La fel simţim, iubim, urâm ca acum 100 sau 1000 de ani în urmă. Ce s-a schimbat este tehnologia şi modul de a privi lucrurile, şi nu în ultimul rând de a pune problema. Din această perspectivă cuplurile sunt aceleaşi astăzi cu cele din vremuri de mult apuse, numai că astăzi se vorbeşte deschis despre chestiuni cum ar fi sexul, protecţie, boli şi sarcină.
Aş putea chiar să fac afirmaţia îndrăzneaţă că fără pasiune un cuplu nu există.  Dacă pe acei doi oameni îi leagă numai o prietenie, o afacere sau un lucru despre care cred că îl au în comun am serioase motive de îngrijorare în legătură cu viitorul lor comun. În mod paradoxal, aici stă şi frumuseţea cuplului: pasiunea care îi leagă. Îşi pierd capul unul pentru celălalt şi par să nu observe nimic în jurul lor. Se duc la culcare împreună şi când se trezesc, primul lucru care îl văd în faţa ochilor este cel iubit.
Pasiunea schimbă sufletul celui posedat cu aşa înverşunare încât greu de grezut că există echivalent pe lumea aceasta. Cel îndgrăgostit vede, aude, miroase, simte mult mai bine de când a intervenit transformarea în sufletul lui. Însă el are nevoie de celălat lângă el pentru a experimenta aceste noi sensibilităţi. Încep să-şi facă planuri, agende la care tot adaugă mereu, locuri care trebuie să le vadă, oameni cu care trebuie să se întâlnească şi astfel agenda creşte tot mereu. Îşi pun întrebarea dacă vor avea timp să facă toate aceste lucruri şi îşi răspund că viaţa lor, aşa cum o trăiesc este fără limită. Apoi se tot întreabă...
Aproape fără excepţie, pasiunea vine cu durerea. Amândouă merg mână în mână şi una nu poate exista fără cealaltă. Durerea, chinul începe să se manifeste din clipa când unul din cei doi începe să-şi pună întrebarea, mă iubeşte la fel de mult cum îl iubesc eu? Şi din dorinţa de a a-şi da singur dreptate, mintea sa începe să găsească motive de îngrijorare, ajungând la concluzia că celălalt(ă) nu-l iubeşte la fel de mult cum îl iubeşte el (ea). Fiecare pretinde că iubeşte mai mult decât celălalt şi că celălat nu face îndeajuns ca să ajungă la gradul de iubire care îl oferă. De aici începe chinul lăuntric, iar acest pas este primul către o relaţie dezastruoasă.
Aşa cum spunea Val Kilmer în filmul „Sfântul”, too much pain and too much passion.

Marina Ionescu

Cuvinte cheie: psiholog, psihoterapeut, psihologie, psihoterapie, terapie de cuplu si familie