Păşim tăcuţi pe drumul cuprins de-nfiorarea
Apropiatei toamne, când nopţile coboară
Pe câmpuri de aramă o mantie uşoară
De frig, de dezolare, şi doamnă e uitarea
A tot ce-a fost iubire şi floare şi lumină.
Pădurea de mesteacăni uşor şi dulce geme,
Argintul ei păleşte cu cea din urmă vreme
A verii... Îngheţată se-nalţă luna plină.
Ţesută-n vraja verii, iubirea noastră pare
Acum, când totul moare, o palidă-arătare,
Cu părul de-ntuneric si zâmbetul de ură;
Cuvinte-nfiorate nu pot sa mai răsune,
Surâsul de durere ne-a-ncremenit pe gură
Şi mâinile-ngheţate nu vor să se-mpreune.