Evaluarea copilului cu dizabilitati

„Termenul central utilizat in legislatia si practica romaneasca curenta este cel de "handicap". Pe locul secund, ca sfera de frecventa si utilizare este termenul "deficienta". Ambii termeni sunt acoperiti prin definitii in texte legale si au circulatie in toate ariile relevante: protectia copilului,  educatie si sanatate.
Conceptele de cerinte sau nevoi (educationale) speciale circula fara o definitie legala certa si au acoperire pe arii mai restranse - dupa caz, protectia copilului sau educatie. In literatura de specialitate, in diverse rapoarte si studii a inceput sa fie utilizat si promovat termenul "dizabilitate" - ca substitut, de regula, pentru handicap, termen care tinde a fi inlocuit in terminologia internationala, de exemplu in Regulile standard din 1993 si Clasificarea Internationala a Functionarii, Dizabilitatii si Sanatatii, adoptata de Adunarea Mondiala a Sanatatii din 2001.
Utilizarea sintagmei "copii cu dizabilitati" se foloseste in prezent cu intentia de:
1. A recunoaste conceptul promovat de Clasificarea Organizatiei Mondiale a Sanatatii, in sensul ca nu orice deficienta determina aparitia handicapului si nu in orice conditii - in sensul de limitari de activitate (si capacitate) si/sau restrictii de participare (si de performanta);
2. A introduce conceptul de dizabilitate, care circula deja destul de frecvent si in Romania, si de a acoperi ambii termeni "deficienta" si "handicap".
Dizabilitatea face parte din experienta umana, fiind o dimensiune a umanitatii. Ea este cea mai puternica provocare la acceptare a diversitatii pentru ca limitele sale sunt foarte fluide. In categoria persoanelor cu dizabilitati poate intra oricine, in orice moment, ca urmare a unor imprejurari nefericite, cum sunt unele boli si accidentele.

Sarcina evaluarii copiilor cu dizabilitati nu este una usoara. Rolul evaluatorului este sa stie exact ce este dizabilitatea, care sunt consecintele sale, dar si s-o recunoasca ca experienta unica, ca o dimensiune a diversitatii umane. Numai astfel se poate aprecia corect daca serviciile si programele de interventie si sprijin pe care le propune si le evalueaza raspund necesitatilor celor carora le sunt adresate.
Evaluarea trebuie sa se realizeze intr-un cadru empatic si de pe pozitii de compatibilitate culturala cu beneficiarii ei. Aceasta presupune facilitarea accesului persoanelor cu dizabilitati si participarea acestora si a reprezentantilor legali la toate nivelurile evaluarii. Parteneriatul in evaluare este esential; parintii au dreptul sa fie consultati, sa participe la luarea deciziilor consecutive evaluarii, sa cunoasca planurile si programele de interventie si progresele pe care le realizeaza copilul.
Evaluarea este un act de mare responsabilitate pentru toti factorii implicati: copii, parinti, specialisti evaluatori. De aceea, nu este lipsit de importanta sa notam existenta unor atitudini gresite, discriminatorii in abordarea evaluarii, care trebuie evitate:
a) Evaluarea orientata spre descoperirea unei dizabilitati a copilului, din perspectiva predominant medicala, defectologica sau psihologica.
In practica evaluarii, adesea, singurele instrumente de care dispun evaluatorii sunt testele psihologice si cele medicale de laborator si paraclinice si, in consecinta, dificultatile cu care se confrunta copilul la un moment dat sunt atribuite exclusiv unor disfunctii somatice sau psihice, ignorandu-se posibilitatea inducerii lor pe cale educationala; de exemplu, lipsa de stimulare, metode pedagogice gresite.
b) Evaluarea conceputa ca diagnoza sau redusa doar la valentele sale diagnostice.
Evaluarea nu inseamna numai diagnoza, constatare, clasificare si nu este o eticheta, uneori definitiva, pe un destin. Cunoastem copiii pentru a le intelege si stimula dezvoltarea prin interventii adecvate si nu pentru a-i eticheta.
c) Evaluarea tardiva.Aici se resimte acut nevoia unor instrumente de identificare a decalajelor in dezvoltarea copilului, de tip screening, cat mai devreme posibil, care sa evalueze principalii parametri ai dezvoltarii si sa dea posibilitatea specialistilor, educatorilor si parintilor sa intervina pe segmente cu deficit de dezvoltare cat mai timpuriu. Trebuie promovate activ depistarea precoce si interventia timpurie.
d) Evaluarea partinitoare, in raport cu statutul economico-social al familiei copilului cu dizabilitati, fiind semnalate cazuri de evaluare incorecta a copiilor proveniti din medii defavorizate.
e) Stilul inadecvat al unora dintre evaluatori in administrarea instrumentelor de investigare, cum ar fi: asumarea rolului de persoana inaccesibila, judecator si arbitru al destinului copilului, nu se admite accesul parintilor la evaluare; nu se motiveaza suficient copilul in vederea anihilarii inhibitiilor, inerente situatiei de evaluare; atitudini manipulatorii; timp redus de evaluare.

Principiile evaluarii copilului cu dizabilitati:
I. Evaluarea trebuie sa fie subordonata INTERESULUI SUPERIOR al copilului: cresterea nivelului de "functionalitate", de implicare activa in planul vietii individuale si sociale.
II. Evaluarea trebuie axata pe potentialul de dezvoltare a copilului.
III. Evaluarea necesita o abordare COMPLEXA si COMPLETA a elementelor relevante (sanatate, nivel de instructie si educatie, grad de adaptare psiho-sociala, situatie economica s.a.) precum si a interactiunii dintre acestea.
IV. Evaluarea trebuie sa fie UNITARA, sa urmareasca si sa opereze cu aceleasi obiective, criterii, metodologii, pentru toti copiii.
V. Evaluarea trebuie sa aiba un caracter MULTIDIMENSIONAL, altfel spus sa determine nivelul actual de dezvoltare, pentru a oferi un pronostic si recomandari privind dezvoltarea viitoare a copilului, in integralitatea sa.
VI. Evaluarea presupune o MUNCA IN ECHIPA, cu participarea activa si responsabilizarea tuturor specialistilor implicati (psihologi, medici, pedagogi, profesori, educatori, sociologi, asistenti sociali, logopezi etc.).
VII. Evaluarea se bazeaza pe un PARTENERIAT autentic cu beneficiarii directi ai acestei activitati: copilul si persoanele care il au in ocrotire.

Evaluarea - proces continuu si complex
Reforma din protectia copilului, educatie si sanatate atinge in desfasurarea ei si domeniul evaluarii copiilor. Trebuie reconsiderat actul evaluarii, din perspectiva necesitatii includerii si a unor grupuri vulnerabile de copii in actiunea evaluativa.
Evaluarea trebuie privita ca un proces complex, continuu, dinamic, de cunoastere si estimare cantitativa si calitativa a particularitatilor dezvoltarii si a capacitatii de invatare a copilului.
Evaluarea presupune colectarea de informatii complete, interpretarea de date, punerea si rezolvarea de probleme in scopul orientarii deciziei si interventiei.  Evaluarea este o parte dintr-un proces si nu un demers ulterior si exterior diverselor tipuri de interventii: educationale, de protectie, de tratament si recuperare etc. Demersul evaluativ nu se rezuma la o activitate constatativa, ci investigheaza potentialul de dezvoltare si invatare si sugereaza programe ameliorativ-formative pe anumite paliere de dezvoltare.
Evaluarea statica, in care se punea accent pe ceea ce poate face efectiv copilul, pe abilitatile pe care le are la un moment dat si nu pe capacitatile sale de dezvoltare, a fost inlocuita cu evaluarea dinamica, prin care se estimeaza potentialul de invatare in scopul folosirii lui ca suport in formarea abilitatilor necesare dezvoltarii plenare a copilului.
Probele si testele de evaluare nu mai au drept obiectiv evidentierea deficientei si a blocajelor pe care aceasta le determina in dezvoltare, ci determinarea abilitatilor si a disponibilitatilor imediate pentru dezvoltare. O asemenea abordare exclude definitiv teza "caracterului irecuperabil" al copilului cu dizabilitati.
Evaluarea stabileste elementele pozitive din dezvoltarea copilului, care vor constitui punctul de plecare in activitatea de recuperare. Evaluarea fara masuri de interventie este un nonsens. Sistemul de interventie in care este cuprins copilul cu dizabilitati trebuie sa cuprinda obligatoriu urmatorii pasi:
-identificare
- diagnoza
- orientare
- masuri si servicii de interventie (de exemplu recuperare si reabilitare) si suport
- reevaluare
- integrare si includere sociala.
In consecinta, evaluarea este un proces continuu, de planificare si programare care orienteaza elaborarea planului de servicii personalizate si programele de interventii personalizate.
Evaluarea parametrica implica utilizarea unor teste sau probe. Insa evaluarea trebuie sa includa si observatia directa si sistematica, istoricul dezvoltarii copilului (anamneza), date socio-culturale, analiza produselor activitatii, analiza erorilor, analiza de sarcini, inventarele de abilitati, chestionare, interviul, dialogul cu parintii etc. Aceste metode de evaluare permit monitorizarea copilului in contexte naturale de viata, iar informatiile culese prin intermediul lor ne ofera o adevarata "harta" a evolutiei copilului si a comportamentelor sale in domenii fundamentale, precum relatiile cu activitatea si cu mediul, relatiile cu ceilalti, relatiile cu sine.                                                                                                          Demersul evaluativ in cazul copiilor cu dizabilitati parcurge urmatoarele mari etape:
1. Evaluare initiala - constatativa, ale carei obiective sunt:
-identificarea, inventarierea, clasificarea, diagnosticarea;
-stabilirea nivelului de performante sau potentialul actual alcopilului;
-estimarea/prognoza dezvoltarii ulterioare, bazata pe potentialul individual si integrat al copilului;
-stabilirea incadrarii: pe grad sau nivel educational etc.;
-stabilirea parametrilor programului de interventie personalizata.                                                                                                                                                2. Evaluarea formativa este un tip de evaluare continua care evidentiaza nivelul potential al dezvoltarii si urmareste initierea unor programe de antrenament a operatiilor mintale. Ea nu este centrata pe deficit, ci evidentiaza ceea ce stie si ce poate copilul, ce deprinderi si abilitati are intr-o anumita etapa a dezvoltarii sale.                                                                                                                                                                                                          3. Evaluarea finala are ca obiective:
-estimarea eficacitatii interventiei sau a programului;
-modificarea planului sau a programului, in raport de constatari;
-reevaluarea copilului si reconsiderarea deciziei.                                                                                                                                                                    Evaluarea trebuie sa fie complexa si sa evite formalismul. Evaluarea complexa presupune o abordare multidisciplinara - medicala, psihologica, pedagogica si sociala - complementara, uneori inter-institutionala, iar din analiza si sinteza tuturor datelor rezultate reies si trebuie sa se propuna solutii de orientare a copiilor catre serviciile adecvate.

Tipuri de abordari ale evaluarii
In definirea indicatorilor care structureaza tipul de evaluare a nevoilor si progreselor in dezvoltarea copilului exista trei abordari majore: abordarea prin raportare la standarde, abordarea prin raportare la criterii si abordarea prin raportarea la individ.
1. Evaluarea prin raportare la standarde sau norme
 Aceasta masoara performantele unui copil intr-o anume arie de dezvoltare, pornind de la un standard stabilit prin testarea unui esantion  reprezentativ pentru copii. Fiecare copil evaluat este comparat cu standardul aplicat, de regula cu punctajul mediu, si astfel se poate determina performanta particulara a copilului respectiv. Un exemplu ilustrativ de masurare a performantelor pe baza unor standarde prestabilite este coeficientul de inteligenta.
Pentru a include in evaluare si alte perspective asupra dezvoltarii individuale a fiecarui copil (de exemplu, perspectiva holistica), specialistii apeleaza din ce in ce mai mult la acele abordari care nu se mai bazeaza exclusiv pe teste si raportare la standarde. S-a pus problema daca, prin definitie, acest tip de abordare, prin comparatie cu performante standard, nu conduce de fapt la etichetarea copiilor cu dizabilitati ca fiind copii cu deficiente sau anomalii si daca nu reproduce stereotipurile culturale ale dizabilitatii.
In concluzie, evaluarile prin raportare la standarde sunt adecvate pentru a compara un anume copil cu un grup standard, prestabilit, cu scopul de a determina o intarziere sau o neconcordanta fata de respectivul standard. De asemenea, aceste masuratori sunt adecvate si pentru a determina alegerea sprijinului si a serviciilor necesare.
2. Evaluarea prin raportare la criterii
Aceasta este utilizata pentru a determina punctele forte si punctele slabe ale unui copil, nu prin a-l compara cu alti copii, ci prin raportare la un set de deprinderi prestabilite si validate, presupuse a fi esentiale pentru dezvoltarea plenara a copilului. Avantajul acestor abordari consta in utilitatea lor ca instrumente de documentare a progresului realizat de copil, stabilind eficienta interventiilor si pregatind terenul pentru insusirea unor deprinderi ulterioare. Un exemplu al acestui tip de abordare il constituie evaluarea prin raportare la curriculum. Aceasta foloseste obiectivele curriculare ca baza de evaluare, respectiv ce anume se preda la clasa. Accentul se pune, in cea mai mare masura, pe deprinderile de studiu teoretic si de citit. Astfel, activitatile curriculare functioneaza ca obiective ale instructiei, precum si ca evaluari care privesc stadiul si progresul.
Desi testele prin raportare la criterii nu compara copiii cu nici un standard, ci stabilesc deprinderi si comportamente-tinta, pe care copiii urmeaza sa le realizeze, se creeaza, totusi, ca si in cazul evaluarii prin raportare la standarde, aceeasi dilema: stabilirea de criterii sau norme de dezvoltare care nu permit masurarea unui proces de dezvoltare individual, unic si divers.
In concluzie, evaluarile prin raportare la criterii sunt adecvate pentru evaluarea punctelor forte si a deprinderilor unui copil, precum si pentru identificarea nevoilor acestuia. Pot ajuta la elaborarea planului de servicii personalizat, precum si a diverselor planuri de interventie personalizate.
3. Evaluarea prin raportare la individ
Aceasta masoara progresul copilului pe parcursul procesului sau unic de dezvoltare si invatare. Evaluarile pornesc de la a recunoaste ca orice copil se modeleaza prin interactiunea dintre aspectele biologice si cele de mediu, precum si prin ceea ce asteapta ceilalti de la viata si viitorul sau. Evaluarile se fac in contextul particular de viata si in functie de calitatile unice ale copilului. Nu se urmareste numai simpla evaluare a copilului, ci si calitatea relatiilor acestuia cu ceilalti, modul in care dezvoltarea sa este influentata si modelata de familie, scoala, servicii de sprijin, comunitate, precum si de valorile culturale, legile si politicile sociale dominante.
Desi acest tip de abordare ofera posibilitati de depasire a dilemelor ridicate de cele expuse anterior, chiar si acestea pot fi restrictive, daca setul initial de obiective este stabilit prin raportare la standarde sau la criterii si nu la abilitatile si potentialul unic al copilului. Insa, daca aceste obiective se stabilesc pentru fiecare copil in parte, se va putea determina in ce masura interventiile ajuta copilul sa-si dezvolte potentialul individual, sprijina ajustarea interventiilor pentru a satisface cel mai bine necesitatile acelui copil.
Totodata se poate face o analiza a punctajelor individuale pentru a stabili unde se situeaza fiecare individ sau subgrup de indivizi, comparativ cu restul copiilor evaluati. In acest fel, se pot identifica si corecta problemele sistematice care ii aduc pe unii copii sau grupuri de copii in dezavantaj.
De asemenea, evaluarile prin raportare la individ sunt adecvate pentru implicarea familiei in luarea deciziei privind necesitatea, tipul si eficienta interventiei si modul in care familia este multumita de respectiva interventie, cat si pentru imbunatatirea comunicarii cu parintii si a colaborarii cu profesionistii.
 

In concluzie, evaluarea are multiple si diverse obiective, toate insa cu scopul final al includerii sociale a copilului cu dizabilitati:
-pentru a stabili cele mai potrivite servicii de terapie, educatie si recuperare;
-pentru a acorda drepturile si serviciile necesare, potrivit legislatiei in vigoare;
-pentru a stabili compatibilitatea intre cerintele speciale ale copilului si profilul asistentului personal;
-pentru a stabili cerintele educative speciale ale copilului cu dizabilitati;
-pentru a decide ce tip de servicii de asistenta sociala necesita o persoana: in mediu deschis sau in institutie;
-pentru a organiza mediul de viata din institutiile de protectie sociala, tinand cont de aspecte psihologice si compatibilitati s.a.;
-pentru a sprijini pregatirea profesionala si pentru a gasi un loc de munca in comunitatea locala pentru adolescentii cu dizabilitati, ale caror incapacitati nu au nici o relevanta in raport cu exigentele locului de munca respectiv;
-pentru a stabili progresele efectuate in recuperare, educatie;
-pentru a evalua eficienta serviciilor, strategiilor, metodelor, fenomenelor si procedurilor si pentru a le ameliora;
-pentru a produce informatii pentru administratie, pentru angajatii serviciilor sociale si de educatie s.a.”

 

 

Interpretare vise

Ne petrecem o treime din viata in stare de somn iar o mare parte din aceasta stare este dedicata viselor.  Visele au preocupat intotdeauna omenirea. Sunt vise care ne tulbura, vise pe care cu greu le uitam sau vise intense din care nu am mai vrea sa ne trezim. Inevitabil ne gandim aproape de fiecare data ce simbolizeaza aceste vise. 

Va invitam sa calatoriti in lumea viselor oferindu-va interpretarea psihologica a viselor.

 

Sondaj