Evaluarea psihologica

Evaluarea psihologică are drept scop să aprecieze individul, în general în legătură cu una sau mai multe probleme specifice, cum sunt:  funcţiunile intelectuale, trăsăturile de personalitate, aptitudinile speciale, problemele de sănătate, dificultăţile de învăţare, comportarea şcolară, diverse variabile emoţionale şi sociale. Ea a apărut o dată cu testele de inteligenţă, la începutul acestui secol. S-a dezvoltat pe măsură ce au fost elaborate testele de personalitate, educaţionale şi vocaţionale, din necesitatea de a se pune la punct proceduri statistice care să permită crearea, analizarea şi optimizarea testelor. Teoria şi tehnologia instrumentelor propuse în acest scop au fost denumite "psihometrice", iar evaluarea bazată pe ele, evaluare psihometrică. Ea reprezintă una dintre variantele evaluării psihologice tradiţionale.

Faptul că apariţia psihometriei este legată de utilizarea pe scară largă a testelor a făcut ca denumirile de "metoda testelor" şi "metoda psihometrică" să fie uneori folosite ca sinonime. În principal, psihometria se ocupă cu analiza de itemi, cu studiul validităţii şi al fidelităţii şi cu etalonarea testelor.

Prin anii 1960 în evaluarea psihologică a apărut un curent nou: evaluarea comportamentală. Aceasta are ca obiectiv măsurarea directă a comportamentului subiecţilor. Ea încearcă să descopere ce fac indivizii, unde, când şi în ce circumstanţe. Baza pentru evaluarea şi predicţia comportamentului o formează, în această abordare, comportamentul motric şi verbal manifest; nu se mai fac inferenţe sau interpretări pe baza unor rezultate de test.

Expresia "evaluare comportamentală" a devenit comună în cercetările legate de modificările de comportament şi în terapie la jumătatea deceniului al optulea, când se considera că abordarea comportamentală are rolul "de a identifica şi măsura unităţile de răspuns şi variabilele care le controlează (ce ţin de mediu sau de organism), în scopul înţelegerii şi al modificării comportamentului uman" (R. O. Nelson şi S. C. Hayes, citat după Silva, 1993).
De la apariţia sa, evaluarea comportamentală s-a delimitat de evaluarea psihometrică, atât în privinţa scopului, cât şi a metodelor utilizate. Sunt foarte concludente în acest sens normele metodologice pe care şi le-a fixat (Fernández-Ballesteros, 1993):
• Principala metodă de măsurare este observarea comportamentului.
• Chestionarele de personalitate sunt incapabile să descrie probabilitatea răspunsurilor sau variabilele care afectează aceste probabilităţi, deci ele vor fi abandonate.
• Se va renunţa la testele tradiţionale, care evaluează trăsături psihice (cum sunt structurile mintale), şi la principiile lor psihometrice.

Dar, deşi adepţii evaluării comportamentale au opus rezistenţă  psihometriei, aceste reguli nu au putut fi respectate. Din contră, în decursul ultimelor două decenii au existat mai multe tentative de apropiere a evaluării comportamentale de evaluarea psihometrică. Astfel, s-au construit instrumente de evaluare a comportamentului utilizându-se tehnici statistice, s-au făcut studii asupra structurii factoriale a chestionarelor, s-a cercetat validitatea concurentă a măsurătorilor furnizate de observaţii sau de interviuri. În repetate rânduri s-a subliniat necesitatea de a se lucra şi în evaluarea comportamentului cu instrumente corespunzătoare ca validitate şi fidelitate, care să fie verificate prin metode psihometrice.

Constatarea că există factori care nu pot fi măsuraţi direct, precum motivaţia, dar care influenţează comportamentul a avut drept consecinţă restrângerea utilizării procedurilor de observare a comportamentului şi utilizarea din ce în ce mai frecventă a chestionarelor de autoevaluare.

Testele psihologice
continuă să fie aplicate în practică şi de susţinătorii evaluării comportamentale. De pildă, în revistele "Behavioral Assessment" (în perioada 1980-1987) şi "Journal of  Psychopathology and Behavioral Assessment" (în perioada 1979-1986) mai mult de 25% dintre articole se ocupau cu construcţia de teste (Fernández-Ballesteros, 1993).

Dar, se poate observa tendinţa ca fiecare tip de evaluare - psihometrică şi comportamentală - să folosească instrumente specifice de măsurare. Fernández-Ballesteros (1993) a prelucrat, prin analiza corespondenţelor, articolele publicate în perioada 1989-1991, în revistele "Behavioral Assessment", "Journal of Psychopathology and Behavioral Assessment" şi "Psychological Assessment", din punctul de vedere al metodologiilor aplicate şi a constatat formarea a două grupări separate net şi aflate la poluri opuse ale aceleiaşi axe: una conţine lucrările despre construcţia de teste, tehnicile proiective, scalele psihopatologice, testele de inteligenţă şi MMPI (apărute, evident, în "Psychological Assessment"), cealaltă cuprinde articolele referitoare la observaţii, design experimental, chestionare de autoevaluare şi interviuri (publicate în "Behavioral Assessment").

De-a lungul timpului, evaluarea comportamentală şi-a sporit interesul pentru metodologie. Au fost create metode proprii de măsurare (de exemplu, tehnici de observare, proceduri fiziologice, interviuri structurate, tipuri noi de scale de evaluare a persoanelor de către alte persoane etc.).

Analizând toate rezumatele articolelor din PsycLIT ("Psychological Abstract" în versiunea CD-ROM) referitoare la evaluarea comportamentală, aparute în anii 1980-1982 şi 1990-1992, Cone (1993) observă între cele două perioade o creştere a frecvenţei lucrărilor cu conţinut metodologic (de la 31,8% la 46,0%) şi o scădere a frecvenţei celor cu conţinut aplicativ (de la 40% la 25,5%).

În cadrul evaluării comportamentale au fost elaborate şi utilizate, în ultimii zece ani, numeroase modele, strategii, instrumente şi practici de apreciere. Această observaţie l-a condus pe D. J. Cone, în 1986, la concluzia că "nu există o singură evaluare comportamentală, ci mai multe" (Silva, 1993). Totuşi, în 1988, D. J. Cone reduce toate modelele de evaluare comportamentală la două, opuse din punctul de vedere al abordării pe care o au la bază (Silva, 1993):
• abordarea nomotetică a trăsăturii (nomothetic-trait approach), care are ca obiect de studiu trăsături sau sindroame (de exemplu, anxietatea socială, depresia, agorafobia), dezvoltă instrumente pentru evaluarea lor deductivă şi stabileşte adecvanţa acestor instrumente pe baza modului în care variază scorurile lor între indivizi; instrumentele sunt folosite pentru a măsura efectele variabilelor independente în cadrul grupelor de subiecţi sau pentru a evalua efectele intervenţiilor aplicate indivizilor;  
• abordarea idiografică a comportamentului (idiographic-behavior approach), care are ca obiect de studiu un comportament specific, dezvoltă procedee pentru evaluarea sa inductivă şi stabileşte adecvanţa acestor proceduri pe baza  modului în care variază scorurile aceluiaşi individ.

Se poate vedea că termenul "abordare nomotetică a trăsăturii" defineşte de fapt concepţia care stă la baza evaluării tradiţionale (Silva, 1993). Unii psihologi exclud acest tip de abordare din evaluarea comportamentală.

Încercările de îndepărtare a evaluării comportamentale de evaluarea psihometrică pun accentul pe deosebirile existente între ele. Una dintre acestea se referă la presupunerile făcute asupra comportamentului.

În teoria psihometrică, scorul observat la un test este compus dintr-un scor real şi o eroare de măsură. Scorul real reflectă o entitate internă stabilă, deci nu se schimbă (cel puţin într-un interval scurt de timp). Din acest motiv, un instrument de măsură este apreciat ca fiind bun, dacă scorurile observate la o aceeaşi persoană, în două ocazii, nu diferă prea mult.

În concepţia evaluării comportamentale, comportamentul nu este, în mod necesar, stabil. Variaţia scorurilor observate la un test, pentru un acelaşi individ, poate fi cauzată de schimbările produse în comportamentul acestuia şi nu neapărat de imprecizia intrumentului de măsură. Atunci când apelează, totuşi, la teste, evaluarea comportamentală caută să explice cauzele schimbării, să determine variabilele responsabile de aceasta şi nu face nici o presupunere asupra erorii de măsură.

Întrucât evaluarea comportamentală susţine dependenţa de situaţie a comportamentului, ea nu utilizează validarea concurentă ca mijloc de predicţie şi nici nu pretinde să se obţină valori mari ale coeficientului de fidelitate test-retest.

Cu toate deosebirile existente între ele, evaluarea psihometrică şi cea comportamentală prezintă acum mai multe similarităţi decât în urmă cu trei decenii (Fernández-Ballesteros, 1993).

Raportul personalitate-situaţie

Teoriile psihologice despre rolul personalităţii şi al factorilor situaţionali în explicarea comportamentului uman au avut repercusiuni asupra metodologiei cercetării, în particular asupra modului de culegere şi prelucrare a datelor.

Multă vreme, până prin anii 1960-1970, teoriile şi cercetările referitoare la personalitate au fost dominate de modelul trăsăturilor (trait model). Modelul trăsăturilor, precursorul său, modelul tipurilor (type model) şi modelul psihodinamic privesc comportamentul ca fiind determinat de predispoziţii latente stabile. Factorii care determină comportamentul (C) se află în persoană (P), adică: C = f(P). Modelul trăsăturilor presupune că există mai multe dimensiuni continue - trăsăturile - în funcţie de care indivizii se diferenţiază între ei.

Există diverse definiţii pentru trăsătura psihică. Ea este privită fie ca "o caracteristică descriptivă relativ durabilă a unei persoane", fie ca "o manieră durabilă în care o persoană diferă de altele" (Guilford), fie ca "o tendinţă învăţată a unui individ de a reacţiona aşa cum a mai reacţionat, cu mai mult sau mai puţin succes, în trecut, în situaţii similare şi când motivaţia sa a fost aceeaşi" (McClellan) (după Corsini, 1994). Toate aceste definiţii pun accentul pe stabilitatea în timp a trăsăturilor psihice. Prin urmare, modelul trăsăturilor susţine că dacă se realizează un clasament al persoanelor în funcţie de un anumit comportament, acesta nu se schimbă de la o situaţie la alta (Endler, Magnusson, 1976).

Trăsăturile
sunt deduse din comportamentul indivizilor, ţinând cont de trei criterii (Allport, după Corsini, 1994):
• frecvenţa cu care apare un anumit comportament;
• varietatea situaţiilor în care apare;
• intensitatea cu care apare.

Modelul psihodinamic
, provenit din psihanaliză, susţine că există un nucleu fundamental al personalităţii care serveşte ca bază predispoziţională pentru modul de comportare a indivizilor în diverse situaţii. Acest model nu mai presupune valabilă totdeauna stabilitatea în timp a clasamentului indivizilor realizat în funcţie de un anumit comportament.

Testele şi chestionarele folosite cel mai des pentru colectarea datelor, atât în cercetare cât şi în psihologia aplicată (de exemplu, în clasificare, selecţie, consultanţă) au la bază modelul trăsăturilor. De asemenea, multe metode matematice utilizate de toţi psihologii până în deceniul trecut - şi care continuă să mai fie aplicate - pornesc de la ipoteza existenţei unor variabile latente (corespunzătoare trăsăturilor) care sunt stabile în timp şi se manifestă prin intermediul variabilelor observate. Astfel sunt: analiza factorială, teoria clasică a testelor (care foloseşte descompunerea scorului observat în scor real şi în eroare de măsură) şi teoria răspunsului la itemi. Pentru studiul relaţiilor dintre diverse trăsături s-a utilizat foarte frecvent analiza de regresie şi calculul corelaţiilor.

Susţinătorii modelului psihodinamic nu au arătat prea mult interes pentru problemele de evaluare a personalităţii. Metodele utilizate de ei cel mai frecvent pentru culegerea datelor sunt interviul şi asocierea liberă. Rezultatul examinării psihologice este prezentat de obicei sub forma unei descrieri a cazului.

În opoziţie cu modelele amintite se situează modelul situaţionist (situationism model), ale cărui baze au apărut pe la începutul secolului al XX-lea. Adepţii acestui model - printre care se includ mulţi cercetători care se ocupă de psihologia socială şi de teoriile învăţării sociale (C. H. Cooley, L. S. Cottrell Jr., G. H. Mead, A. Bandura, B. F. Skinner ş.a.) consideră că rolul principal în determinarea comportamentului (C) îl au factorii situaţionali sau stimulii prezenţi în fiecare situaţie (S): C = f(S)
Prin situaţie se înţelege un ansamblu format din patterne de stimuli, evenimente, persoane şi factori afectivi care există la un moment dat (Reber, 1985). O situaţie este un sistem de condiţii care induc şi mediază activitatea unei persoane, dar este exterior acesteia în ceea ce priveşte:
• spaţiul (este localizat în exteriorul subiectului);
• timpul (este anterior acţiunilor subiectului);
• funcţionarea (acţionează independent de subiect) (Petrovsky, Yaroshevsky, 1985). 

Printre elementele situaţiei pot fi incluse şi stările subiectului din momentul precedent, dacă acestea au influenţă asupra comportamentului său.

Reprezentanţii situaţionismului nu au creat metode noi de colectare sau de prelucrare a datelor. În general culegerea datelor s-a bazat pe contabilizarea răspunsurilor comportamentale. Metoda de bază a prelucrării statistice a datelor a constituit-o analiza de varianţă.

Deşi bazele sale teoretice au fost puse în perioada 1920-1930, modelul interacţionist (interactionism model) s-a dezvoltat doar după anul 1960. Prima conferinţă internaţională asupra interacţiunii om-situaţie a avut loc la Stockhlm în 1975.

În modelul interacţionist comportamentul este rezultatul unei interacţiuni continue, indispensabile, între persoană şi situaţiile din jurul său:
    C = f(P, S)
Aceasta înseamnă că modul în care se comportă un individ este influenţat de caracteristicile situaţiei în care se găseşte acesta; dar persoana este aceea care alege  din situaţii aspectele pe care le consideră semnificative şi acţionează în funcţie de ele. Deci, persoanele şi situaţiile se influenţează reciproc.

Adepţii modelului interacţionist au considerat că metodele utilizate până atunci pentru culegerea şi prelucrarea datelor nu sunt potrivite pentru cercetarea personalităţii.  Ei au înlocuit chestionarele obişnuite cu chestionare de tip S-R (situaţie-răspuns), dezvoltate de N. S. Endler, J. McV. Hunt şi A. J. Rosenstein. În aceste chestionare răspunsurile şi situaţiile sunt luate în considerare simultan.

La prelucrarea datelor, modelul interacţionist utilizează metode noi, precum modelul Markov pentru studierea proceselor în care intervin interacţiuni continue şi modelele descriptive pentru formarea grupelor omogene de indivizi pe baza patternurilor de reacţii la situaţii diverse (Endler, Magnusson, 1976). Teoria stărilor şi a trăsăturilor latente, dezvoltată în ultimul deceniu, are la bază modelul interacţionist.

Implicaţiile sociale şi etice ale testării psihologice
Examenul psihologic şi utilizarea testelor psihologice, dar şi orice acţiune pe plan psihologic are numeroase implicaţii sociale şi etice. Să ne imaginăm o situaţie de examen de selecţie profesională când un funcţionar se prezintă cu un test psihologic cules dintr-o revistă de modă şi pretinde că doreşte să testeze inteligenţa candidaţilor; după examinare afişează o listă care reproduce o ierarhizare în baza unor scoruri realizate de subiecţi (imaginea este cât se poate de reală, o întâlnim frecvent în cele mai variate locuri pe piaţa muncii). Ne confruntăm în acest caz cu o serie de erori grosolane şi abateri de la cele mai elementare reguli etice. Este vorba în primul rând de lipsa de calificare a funcţionarului în cauză care nu are nimic comun cu psihologia. Asistăm la o utilizare abuzivă a unui instrumentar psihodiagnostic alături de omiterea unor norme elementare ale respectării drepturilor omului.

Psihologia este o ştiinţă tânără care trebuie protejată de neştiutori şi de impostori. Pentru aceasta multe ţări şi-au elaborat un sistem juridic de protecţie, totodată fiind redactate norme etice şi standarde de utilizare a testelor psihologice şi practicare a psihologiei. Astfel de standarde au fost publicate şi la noi în ţară

Atunci când discutăm despre implicaţiile sociale şi etice ale utilizării testelor psihologice, referirea se face cu precădere la respectarea câtorva principii: Calificarea examinatorului; Calitatea instrumentelor şi procedurilor de măsură; Protecţia intimităţii subiectului; Confidenţialitatea rezultatelor; Comunicarea rezultatelor testării; Respectarea drepturilor minorităţilor (Anastasi,1976; Gregory, 1992; Murphy & Davidshofer, 1991).

Calificarea examinatorului. Una din cerinţele fundamentale ale psihodiagnozei este ca testele să fie mânuite numai de un personal calificat. Aceasta este una din măsurile luate pentru a proteja subiecţii de unele abuzuri care pot fi comise cu ocazia examinărilor psihologice.

Exemplu
. O companie profilată pe proiectarea de produse informatice a organizat un examen pentru selecţia candidaţilor. Examenul consta dintr-un test de cunoştinţe şi unul psihologic. În astfel de situaţii, cel care se ocupă de problema personalului este directorul de resurse umane, care, în cazul nostru, era un economist. Acesta a alcătuit un test de cunoştinţe compus din 5 întrebări cu 3 răspunsuri la alegere şi s-a hotărât să administreze un test de personalitate cunoscut în literatura psihologică sub denumirea de Testul Lüscher. Testele de cunoştinţe sunt importante în selecţia personalului calificat pentru a practica o profesie sau alta, dar construcţia lor necesită cunoştinţe vaste de didactică, psihologie, statistică, cunoştinţe profesionale (ne referim la profesia pentru care se face selecţia) şi de metodologia construcţiei testelor de cunoştinţe (Albu, 1999; Albu & Pitariu, 1992). Aplicarea şi interpretarea unui test de personalitate este un lucru dificil. În toată lumea este un fapt cunoscut şi respectat acela, că terminarea unei specializări în psihologie nu-ţi dă dreptul utilizării instrumentarului psihodiagnostic. Pentru aceasta sunt necesare cursuri speciale. Apoi, alegerea unui test pentru a fi utilizat într-o acţiune de selecţie profesională presupune cunoaşterea noţiunilor de validitate, fidelitate, standardizare şi a normelor de interpretare. În dicţionarul de psihologie al lui Sillamy (1980) se face o descriere succintă a probei Lüscher, dar se specifică faptul că este dificil de interpretat şi că acest test proiectiv nu este încă suficient de bine studiat sub aspect statistic. A-l utiliza în selecţie este deci o mare eroare, aceasta ţinând seama şi de conţinutul său şi fidelitatea sa scăzută (alegerea culorilor este în funcţie de dispoziţie şi nu de o calitate stabilă de personalitate). Organizatorul examenului de selecţie ilustrat poate fi acuzat de impostură, de abuz în practicarea unei profesii pentru care nu are pregătirea necesară şi de lezare a personalităţii candidaţilor. Astfel de exemple sunt numeroase. Unele selecţii de personal se fac după metode extrem de “originale”: o discuţie la un restaurant cu candidatul, maniera în care un candidat deschide uşa, felul în care candidatul priveşte spre cel care face selecţia, utilizarea datelor din horoscop analiza scrisului ori a liniilor din palmă etc.

În orice examen psihologic nu trebuie uitat că se lucrează cu subiecţi care se aşteaptă la nişte rezultate obiective. Utilizarea abuzivă de teste şi testare psihologică condusă de nespecialişti este extrem de dăunătoare. Atât pentru subiect, cât şi pentru companie, şi anume în sensul că se ajunge la utilizarea unor informaţii false. Lipsa de cunoştinţe despre testele psihologice, vulgarizarea lor, interpretările eronate şi iluzia că oricine posedă un test îl poate şi administra şi interpreta, a dus la multe neînţelegeri cu privire la natura testelor şi utilitatea lor. Totodată, aceste false concepţii despre teste şi examenul psihologic au generat numeroase critici şi revolte antitest.

Psihologii trebuie să-şi apere şi respecte profesia. Normele interne de protejare sunt bine puse la punct, dar sunt cunoscute numai într-un cadru prea restrâns. Se impune o comunicare mai vie cu publicul larg, o educare a sa în ceea ce priveşte investigarea ştiinţifică a personalităţii şi investigarea pe care o fac persoanele neavenite care au alte specializări decât aceea de psiholog. Insuficienta comunicare ştiinţifică cu publicul a lăsat câmp liber de acţiune ziariştilor, impostorilor şi diletanţilor să popularizeze un domeniu al ştiinţei pentru care nu au nici o pregătire.

Soluţia care adesea a fost propusă şi din ce în ce mai mult acceptată de numeroase state este ca dreptul de profesare a psihologiei să fie acordat pe baza unor standarde de competenţă, a unor licenţe acordate de forurile legale de control a activităţii psihologilor. Astfel, o companie sau un subiect supus unui examen prin teste psihologice trebuie să poată controla competenţa examinatorului. Orice violare a normelor etice de utilizare a testelor trebuie să conducă la sancţiuni ca orice fals, mergând până la retragerea dreptului de practicare a profesiei sau de pedeapsă conform codului penal. Dovezi ale competenţei pot fi titlul de doctor, cel de absolvent al unui curs de ştiinţe aprofundate sau a unor cursuri pe o anumită problemă atestate printr-o diplomă. Simpla absolvire a unei facultăţi de psihologie este insuficientă.

Calitatea instrumentelor şi procedurilor de măsură. În general, distribuţia testelor psihologice este restrânsă la persoanele care au cel puţin un master în psihologie sau cursuri echivalente ori focalizate pe o anumită problemă de psihodiagnoză. Cataloagele care prezintă teste psihologice specifică şi nivelul de competenţă necesar cumpărării şi utilizării unui test psihologic. Pentru studenţii care utilizează teste psihologice, în multe ţări se pretinde de către distribuitorii de teste semnătura persoanei responsabile de activitatea studentului respectiv.

Un aspect important legat de utilizarea testelor şi procedurilor de testare psihologică se referă la calitatea intrinsecă a acestora. În această idee, un test nu este lansat pe piaţă fără ca anterior acesta să nu fi fost verificat. Se pretinde ca orice test să fie deci însoţit de un manual de utilizare. Acest manual trebuie să conţină:
• Baza conceptuală a testului;
• Datele psihometrice aferente construcţiei testului;
• Norme şi standardele de interpretare;
• Valoarea şi limitele testului în cauză
• Studii de caz, anexe cu studii de validare, studii critice etc.
Referitor la procedurile de testare psihologică se au în vedere câteva aspecte pe care le putem dihotomiza în: cerinţe vizavi de prezentarea testului şi cerinţe care au în vedere examenul propriu-zis de testare.
• Orice examen psihologic trebuie pregătit. Această pregătire începe cu verificarea testului care va fi utilizat, nu sub aspectul datelor psihometrice ci al felului în care acesta este prezentat subiecţilor (este vorba mai mult de o extensie a validităţii de aspect). Un test redactat neîngrijit, cu greşeli de ortografie, pătat, cu figuri desenate eronat etc. va face o impresie proastă subiecţilor care nu se vor implica în sarcină aşa cum se cere. Fireşte, performanţele vor fi afectate, va creşte nivelul anxietăţii vizavi de examenul psihologic.
• Derularea şi organizarea examenului psihologic sunt variabile care pot afecta performanţele subiecţilor. Examenele psihologice improvizate în săli lipsite de mese, cu o luminozitate improprie, gălăgioase etc. vor conduce la distorsionarea rezultatelor. Uneori subiecţii sunt examinaţi la ieşirea din schimb, atunci când sunt deci obosiţi sau după o altă activitate obositoare. Din acest motiv este indicat ca examenul psihologic să fie anunţat din timp, cu specificarea unor condiţii minime de confort, pretinse subiectului (să nu se prezinte la examen obosit, să nu fi consumat alcool etc. Unele instituţii pretind chiar semnarea unei declaraţii de către subiect în acest sens.).

În ultimul timp s-a sugerat posibilitatea efectuării examenului psihologic prin poştă. Aceasta este o greşeală care contravine oricăror principii ale examinării psihologice. Testul psihologic este administrat de psiholog care, pe parcursul testării are obligaţia să urmărească reacţiile subiectului. Da, există posibilitatea unei “testări oarbe”. Ea este posibilă în contextul în care se însuşesc unele tehnici de evaluare psihologică, deci în scop didactic. Un examen psihologic pretinde prezenţa psihologului.
 
Protecţia intimităţii subiectului
. Cu ocazia unui examen psihologic se pătrunde în personalitatea subiectului, se “scormoneşte” viaţa sa privată. Testele de personalitate fac foarte bine acest lucru, acesta fiind şi obiectivul utilizării lor. Utilizarea unor teste, cum sunt cele de personalitate, impun psihologului asumarea unei mari responsabilităţi şi o mare discreţie.

Psihologul are obligaţia să explice subiectului motivul examenului psihologic şi să obţină acordul acestuia de a se supune la test. Acelaşi lucru priveşte şi divulgarea rezultatelor testării psihologice. Iată demersul secvenţial al unei examinări psihologice în scop de selecţie profesională:
• Se explică subiecţilor obiectivul general al examenului psihologic.
• Se procedează la examinarea psihologică propriu-zisă. (Psihologul trebuie să se asigure că toţi candidaţii au înţeles instrucţiunile de lucru şi ştiu ce au de făcut.)
• Se interpretează datele testării psihologice.
• Se discută cu fiecare candidat rezultatul obţinut şi i se cere acordul de a introduce sau nu rezultatul în baza de date a companiei. Dacă răspunsul este “NU”, atunci protocoalele se distrug, Dacă răspunsul este “DA” datele examinării se stochează şi acestea pot fi utilizate în scopuri experimentale sau cu ocazia iniţierii altor decizii de personal.
• În mod obişnuit trebuie evitată afişarea rezultatelor examenului psihologic. Formula recomandată este de a afişa numai numele persoanelor selectate, fără alte date care ar putea constitui o violare a intimităţii. Cei nereuşiţi la un examen de selecţie nici nu trebuie amintiţi. Acest lucru se impune mai ales când sunt utilizate teste de inteligenţă sau de personalitate, etichetele nefiind indicate în aceste cazuri deoarece ar putea leza pe unii subiecţi.

Discreţia şi păstrarea anonimităţii
sunt elemente care trebuie să caracterizeze activitatea psihologului.

Confidenţialitatea rezultatelor. Confidenţialitatea este o problemă delicată. Întrebarea fundamentală care se pune în acest caz este cine are acces la datele examenului psihologic şi ce date poate să ofere psihologul?

Am subliniat mai înainte că rezultatele examenului psihologic (ne referim la cele legate de problematica organizaţională şi nu la aceea specifică diagnozei clinice sau educaţionale) se comunică în primul rând subiectului. El are dreptul să-şi cunoască rezultatele performanţelor la testele de aptitudini şi de cunoştinţe. Cu el se pot iniţia şi unele discuţii pe marginea concluziilor la testele de personalitate. Tot el decide dacă rezultatele testării se vor comunica mai departe sau nu.

De fapt, rezultatele examenului psihologic sunt sintetizate într-un raport. Acesta este întocmit în conformitate cu solicitarea beneficiarului. Raportul trebuie redactat în termeni inteligibili, clar, fără ambiguităţi sau într-un jargon tehnic mai dificil de înţeles de nespecialişti. Datele comunicate trebuie să reflecte obiectiv situaţia, observaţiile subiective, părerile personale fiind evitate. Problema care se pune nu este atât de comunicare a rezultatelor examenului psihologic, ci a manierei în care trebuie să se facă această comunicare.

Utilizarea băncilor de date computerizate facilitează păstrarea confidenţialităţii examinărilor psihologice. Companiile apelează tot mai frecvent la astfel de soluţii, psihologul fiind unicul răspunzător de păstrarea securităţii datelor. Băncile de date au multiple avantaje în sensul că ele permit stocarea unui volum mare de informaţii pe un spaţiu relativ restrâns, apoi permit regăsirea uşoară a informaţiei căutate şi, de asemenea, derularea unor programe de cercetare utile.
 
Comunicarea rezultatelor testării psihologice
. Niciodată rezultatele unui examen psihologic nu pot fi transmise sub forma lor brută ci prelucrate şi interpretate. Formula obişnuită de prezentare a acestora este sub formă de raport, aşa cum a fost menţionat anterior. Datele conţinute în raport trebuie înţelese de către cel căruia îi este acesta adresat. Psihologul trebuie să fie foarte prevăzător şi atent la ceea ce comunică deoarece modul său de exprimare poate da naştere la confuzii. Astfel, mulţi consideră că valoarea unui IQ indică o caracteristică fixă a individului care poate predetermina nivelul realizării sale intelectuale. Să nu uităm că performanţele la un test pot influenţa viaţa unui individ. Cunoaşterea rezultatelor la un test de cunoştinţe poate descuraja un student sau îl poate mobiliza; totul depinde de cum îi este pusă problema.

Respectarea drepturilor minorităţilor. Chiar dacă această problemă nu se pune cu deosebită acuitate la contextul nostru socio-cultural, problema discriminării de sex, naţionalitate, vârstă etc. va deveni în curând un aspect cu care se vor confrunta şi psihologii. În ceea ce ne priveşte, termenul de minoritate este luat într-un sens foarte larg, el definind un anumit grup, nu exclusiv etnic.

Condiţiile culturale specifice unei ţări se extind şi la domeniul psihologiei
. Ele au preocupat mult psihologii. Problematica discriminării a fost una din punctele de atac vizavi de aplicaţiile psihologilor americani în armată în timpul primului război mondial. Fiecare psiholog ştie că testele măsoară diferite eşantioane comportamentale, ori, aceste comportamente sunt determinate cultural. Aceasta este explicaţia multor diferenţe în ceea ce priveşte performanţele la testele de atitudini, valori, motivaţionale, de inteligenţă etc. O grijă deosebită a psihologilor se îndreaptă spre transpunerea testelor dintr-o cultură în alta. Dacă unui european i se dau probleme legat de măsurarea temperaturii în scala Fahrenheit şi nu în Celsius, el va întâmpina mari dificultăţi în rezolvare. Procedurile de adaptare privesc utilizarea unor tehnici ca analiza de conţinut, utilizarea grupurilor de experţi sau retroversiunea. Alături de aceste tehnici de lucru calitative au fost dezvoltate şi o serie de proceduri statistice mai mult sau mai puţin sofisticate. Dar, problema cea mai acută se referă la interpretarea scorurilor de test. De pildă, dacă psihologul observă că la un test de comprehensiune verbală un grup minoritar obţine un scor mai mic decât altul, este firesc să-şi pună întrebarea de ce s-a produs această diferenţă de performanţă? Cauza ar putea fi o insuficientă cunoaştere a limbii, carenţe educaţionale, o motivaţie scăzută sau alte cauze. În aceste cazuri psihologul trebuie să opereze cu norme diferenţiate pe grupuri minoritare.   

Orice testare psihologică are şi o anumită doză de subiectivitate. Putem fi chiar aşa de siguri că rezultatul unei selecţii profesionale confirmă reuşita profesională 100%? Raspunsul este categoric “NU”. Dar ceea ce se poate afirma este faptul că o selecţie profesională realizată cu ajutorul testelor psihologice poate aduce un câştig unei companii, mai mare decât dacă nu se apelează la acest mijloc. Vom vedea în capitolul despre validitate care este contribuţia acesteia la predicţia succesului profesional sau la sporirea obiectivităţii selecţiei profesionale.

Consecinţele sociale şi etice ale utilizării testelor şi testării psihologice în organizaţii, aşa cum s-a putut vedea, sunt mari. Psihologul are responsabilităţi majore faţă de materialul uman cu care lucrează. Acesta este motivul pentru care psihologia aplicată se impune să fie protejată de legi care să nu permită impostorilor să se desfăşoare. Amatorismul, diletantismul şi impostura trebuie stopate în psihologie de norme clare şi o legislaţie severă.

Interpretare vise

Ne petrecem o treime din viata in stare de somn iar o mare parte din aceasta stare este dedicata viselor.  Visele au preocupat intotdeauna omenirea. Sunt vise care ne tulbura, vise pe care cu greu le uitam sau vise intense din care nu am mai vrea sa ne trezim. Inevitabil ne gandim aproape de fiecare data ce simbolizeaza aceste vise. 

Va invitam sa calatoriti in lumea viselor oferindu-va interpretarea psihologica a viselor.

 

Sondaj