Istoricul testelor psihologice
Trecerea în revistă într-o formă succintă a originii şi a unor repere istorice privitoare la teste şi la testarea psihologică ne dă posibilitatea să le înţelegem mai bine şi să ne formăm o părere cu privire la viitorul lor. Evoluţia viitoare a testelor psihologice este posibilă numai analizând activitatea precursorilor, a celor care de fapt le-au pus bazele, atât teoretice cât şi practice. Doar cunoscând câte ceva din istoricul testelor psihologice putem să ne explicăm practicile curente de testare, care uneori ni se par arbitrare sau chiar simple, sau valoarea şi limitele examenelor psihologice prin teste. Numai cunoscând unele secvenţe din istoria testelor psihologice vom înţelege mai bine cauzele unor erori regretabile comise de psihologi, cum ar fi supraevaluarea capacităţii de predicţie a acestora - tendinţă contemporană în unele ţări printre care, din nefericire se înscrie şi ţara noastră - sau importanţa exagerată acordată testării inteligenţei şi care a stat la baza acceptării intrării imigranţilor în SUA în anii 1920 (Immigration Restriction Act din 1924). 

Criticile cu privire la utilizarea testelor psihologice sunt, în general, orientate pe aspecte ca:
• Testele de inteligenţă sunt greşit numite astfel, deoarece, de fapt, ele nu măsoară inteligenţa, şi poate ar fi mai bine să le denumim teste de mediu cultural (cultural background).
• Persoanele cu un background diferit faţă de cultura în care testul a fost proiectat, sunt pe nedrept penalizate.
• Există foarte mari diferenţe de clasă socială în ce priveşte accesul copiilor la experienţa necesară achiziţionării unor deprinderi intelectuale valide. Astfel, copiii care provin din clasele sociale periferice vor obţine performanţe mai slabe la test comparativ cu copiii proveniţi de la nivelul claselor avute.
• Scorurile IQ raportate pentru negri şi grupuri socioeconomice de jos vor reflecta în SUA mai mult caracteristicile testului decât ale celui căruia i se administrează acesta.
• Performanţele slabe ale copiilor afroamericani pe testele convenţionale sunt distorsionate de conţinutul acestora, materialul testului fiind extras dinafara culturii minorităţii de culoare.
• Femeile nu sunt aşa de performante ca şi bărbaţii la matematică deoarece ele nu studiază atâta matematică în şcoală.

Originile testării psihologice se pierd în antichitate. Cu trei mii de ani în urmă Imperiul Chinez a dezvoltat un sistem de examinare a funcţionarilor publici, sistem care s-a păstrat până la începutul acestui secol. Se testau cunoştinţele din cinci domenii: (1) codul civil; (2) probleme militare; (3) cunoştiinţe de agricultură; (4) veniturile; (5) cunoştiinţele de geografie. În Grecia antică, testarea a fost un ajutor în procesul educaţional. Testele au fost utilizate în evaluarea deprinderilor intelectuale şi a calităţilor fizice. Se spune că Caesar îşi selecţiona militarii din garda personală prin trecerea lor în revistă. Dacă cel în faţa căruia se oprea şi i se uita în ochi nu-i suporta privirea şi o îndrepta în altă parte sau devenea palid, era respins. Mai târziu, Împăratul Justinian şi-a ales soţia pe baza unor probe/teste pe care candidatele trebuiau să le treacă. În Evul Mediu, universităţile europene foloseau o serie de teste pentru promovarea studenţilor în anii superiori de studii.

Testele psihologice construite pe baze ştiinţifice datează doar de aproximativ o sută de ani. Apariţia lor este legată de constituirea, în a doua jumătate a secolului trecut, a psihologiei ştiinţifice şi, în cadrul ei, a metodelor psihometrice.
   
O contribuţie importantă în acest domeniu şi-au adus-o, în Germania, Ernst H.Weber (1795-1878), Gustav Th. Fechner (1801-1887) şi Hermann von Helmholtz (1821-1894), prin preocuparea lor pentru măsurarea precisă a fenomenelor psihice, prin punerea la punct a tehnicilor de analiză a reacţiilor şi prin utilizarea metodelor matematice la interpretarea rezultatelor.

În acelaşi timp, în Anglia, Sir Francis Galton (1822-1911), elev al lui Ch. Darwin (1809-1882), şi-a orientat cercetările spre măsurarea diferenţelor individuale. În cartea sa "Hereditary Genius", editată în anul 1869, el formulează ideea că toate aptitudinile umane sunt distribuite conform curbei lui Gauss şi, deci, indivizii pot fi clasificaţi în funcţie de proprietăţile cunoscute ale legii distribuţiei normale.
   
În anul 1879, Wilhelm Wundt (1832-1920) înfiinţa la Leipzig primul laborator de psihologie experimentală, iar Galton publica în revista "Brain" articolul "Psychometric Experiments", în care afirma necesitatea utilizării metodelor cantitative în ştiinţele umane şi introducea termenul "psihometrie", pe care îl definea ca "arta de a impune operaţiilor spiritului măsura şi numărul, aşa cum se întâmplă, de exemplu, când se determină timpul de reacţie al persoanelor" (Meuris, 1985).
   
Elev al lui Wundt şi, apoi, al lui Galton, psihologul american James Mc Keen Cattell (1860-1944) publică în 1890, în revista  engleză "Mind" articolul intitulat "Mental Tests and Measurements", în care apare, pentru prima dată, termenul "test", în sensul de "serie de probe psihologice utilizate pentru a studia diferenţele individuale". Noţiunea de "test" este legată de cea de "măsură". Afirmaţia lui J. McKeen Cattell cum că “poate” testele vor fi utilizate în viitor în “instruire, viaţa cotidiană sau la indicarea unor boli” este una din cele mai valoroase profeţii ale timpului său. Printre elevii săi s-au remarcat E.L. Thorndike (1874-1949), cunoscut prin contribuţiile sale legate de teoria învăţării, R.S. Woodworth (1869-1962), autor al lucrării Experimental Psychology (1938) şi E.K. Strong al cărui Vocational Interest Blank este şi azi utilizat pe scară largă.
   
În 1897, Hermann Ebbinghaus (1850-1909) elaborează un test de evaluare a capacităţii mintale pentru elevi, legând astfel psihometria de pedagogie. Puţin mai târziu, în 1901, Ugo Pizzoli inaugurează folosirea testelor în orientarea profesională.

Clark Wissler este cel care a influenţat cel mai mult istoria debutului testelor psihologice prin criticile pe care le-a făcut acestora. Observaţia făcută de  Clark Wissler, în 1901, la Universitatea Columbia, că notele şcolare corelează foarte puţin cu rezultatele testelor mintale a generat o atitudine de scepticism vizavi de utilitatea testelor psihologice. El s-a ocupat de studiul predicţiei performanţelor academice prin teste, în anii 1901 efectuând primele studii de validare pe această direcţie.

Criticând faptul că majoritatea testelor existente evaluează funcţii psihice inferioare, Alfred Binet (1857-1911) şi Victor Henri propun să se elaboreze teste pentru măsurarea unor "fenomene superioare ale spiritului, precum memoria, atenţia, imaginaţia, orientarea ideilor". Stimulat de  problema determinării celei mai bune metode de selecţie a copiilor cu inteligenţă inferioară, Alfred Binet publică, în 1905, în "Année psychologique", în colaborare cu Théodore Simon, un articol intitulat "Méthodes nouvelles pour le diagnostic du niveau intellectuel des anormaux", în care prezintă 30 de probe pentru măsurarea inteligenţei. Scala metrică a inteligenţei elaborată de Binet şi Simon a avut un rol important în istoria testelor: ea este prima serie de teste mintale potrivită scopului pentru care a fost construită (clasificarea obiectivă a copiilor pe baza nivelului lor de inteligenţă, în funcţie de vârstă) şi a inspirat majoritatea realizărilor ulterioare în domeniul măsurării dezvoltării mintale. În 1916, Scala Binet-Simon este revizuită de către L.M. Terman (1877-1956) devenind cunoscuta Scală Stanford-Binet. L.M. Terman a sugerat şi multiplicarea coeficientului de inteligenţă cu 100 şi a propus utilizarea abrevierii de “IQ” pentru descrierea coeficientului de inteligenţă, unul din cele mai controversate concepte din istoria psihologiei..

Primii ani ai secolului al XX-lea reprezintă un moment de cotitură în teoria testelor psihologice. Inventarul testelor psihologice creşte mult, apar testele nonverbale (Cuburile Knox [1914], Scala Pintner-Paterson [1917] etc).

Charles E. Spearman (1863-1945), în Anglia, elaborează metoda analizei factoriale şi, în 1914, publică celebra lucrarea "The Theory of two Factors", în care afirmă structura bifactorială a inteligenţei: existenţa factorului G, al inteligenţei generale, şi a factorilor de grup. Această teorie a condus la elaborarea a numeroase teste de aptitudini şi a stat la baza lucrărilor unor psihologi, precum C.L. Burt (1883-1971), Ph. Vernon (1905-), G.H. Thomson (1881-1955) şi L. L. Thurstone.(1887-1955) În comparaţie cu testul de inteligenţă care măsoară un construct global, testul de aptitudini măsoară numai un anumit domeniu, o aptitudine. Construcţia acestor teste are la bază un aparat statistic elevat, care include analiza factorială şi analiza de itemi.
   
În aceeaşi perioadă, în Elveţia, Carl G. Jung (1875-1961) ( elaborează primele lucrări relative la testul său de asociere a cuvintelor; acesta este prima tehnică proiectivă inspirată de concepţii freudiene. În 1920, Hermann Rorschach (1884-1922) prezintă în "Psychodiagnostik" testul petelor de cerneală, lucrare care constituie punctul de plecare al metodelor proiective. Definiţia acestor metode nu a fost dată decât mai târziu, în 1939, de către Lawrence Frank, la patru ani după ce P. Rosenzweig şi-a prezentat testul său proiectiv, "Picture Frustration Study", bazat pe teoria stresului şi a frustrării. Dacă Testul Rorschach este dedicat mai mult muncii în clinică (unele aplicaţii industriale ale sale au fost efectuate cu succes, dar mult mai recent), Testul de Apercepţie Tematică (T.A.T.) al lui C.D. Morgan şi H.A. Murray este utilizat pentru subiecţi normali. Amintim tot în acest context contribuţia lui W.H. Holtzman, care a dezvoltat Holtzman Inkblot Test (HIT), o extensie cu cotare obiectivă a testului Rorschach. HIT este compus din 45 de planşe, fiecare planşă fiind cotată pe 22 de variabile. Proba este utilizată atât în clinică, cât şi în mediul obişnuit al muncii.
 
Un moment important în dezvoltarea metodei testelor îl reprezintă anul 1917, când, în SUA, este iniţiată prima administrare colectivă a testelor mintale. Este vorba despre instrumentele "Army Alpha" şi "Army Beta" create de profesorul de la Harward - devenit ulterior colonelul - Robert M. Yerkes (1876-1956) şi colaboratorii săi, destinate recrutării soldaţilor americani care urmau să fie trimişi să lupte în Europa (azi testele respective au fost înlocuite cu “Armed Services Vocational Aptitude Battery”). Au fost testaţi 1.75 milioane de recruţi. De la acea dată, testarea colectivă a fost utilizată pe scară largă, mai ales în orientarea şcolară şi în cercetările psihologice şi pedagogice. Army Alpha şi Beta au influenţat mult construcţia ulterioară a testelor de inteligenţă. Army Alpha este compus din opt subteste: (1) urmărirea unor instrucţiuni verbale; (2) raţionament aritmetic; (3) judecăţi practice; (4) perechi de sinonime-antonime; (5) propoziţii amestecate; (6) completarea de şiruri de numere; (7) analogii; (8) cunoştinţe generale. Army Beta este un test neverbal cu administrare de grup proiectat pentru analfabeţi şi recruţi care nu cunosc engleza. C.C. Brigham, într-un studiu extins făcut pe baza performanţelor la testele Army Alpha şi Beta, extrage o serie de concluzii cu referire la diferenţele etnice legate de inteligenţă (ulterior, C.C. Brigham şi-a revizuit concluziile şi a pus diferenţele etnice şi rasiale constatate pe seama diferenţelor culturale şi de limbaj). Odată cu al doilea război mondial accentul s-a deplasat de la testarea numai a inteligenţei, pe testarea unor aptitudini specifice. Diversificarea domeniilor militare de acţiune a cerut investigarea unor aptitudini speciale necesare piloţilor, navigatorilor etc. Forţele armate au rezolvat problema prin proiectarea unei baterii de teste compuse din douăzeci de subteste. Multe dintre acestea se folosesc şi în prezent.
   
Apariţia testelor de personalitate marchează o etapă nouă în dezvoltarea curentului psihometric. Momentul de start a fost în 1914, când Robert S. Woodworth a pus la punct primul chestionar de personalitate, Personal Data Sheet, în scopul de a standardiza interviurile psihiatrice. Acest chestionar viza tot domeniul militar, el fiind destinat detectării recruţilor susceptibili de boli psihiatrice. Chestionarul lui Woodworth constă din 116 itemi la care subiecţii răspund cu “DA” sau “NU”. Ulterior, pe baza chestionarului amintit s-a construit Thurstone Personality Schedule (1930) şi Bernreuter Personality Inventory (1931), fundamentate statistic. Din aceeaşi perioadă datează şi chestionarul de valori al lui G.W Allport (1897-1967) şi P.E. Vernon.  Câţiva ani mai târziu, Bruce Moore realizează un chestionar de interese, iar Edward Strong, un chestionar de interese profesionale. Utilizând analiza factorială, Raymond Cattell (1905-1998) elaborează, în 1946, testul "Sixteen Personality Factors" (16PF), care are drept scop să evalueze şaisprezece trăsături fundamentale ale personalităţii. Ulterior, au apărut şi alte chestionare de personalitate, precum Minnesota Mulitphasic Personality Inventory (MMPI) sau California Ppsychological Inventory (CPI), care investighează mai multe trăsături de personalitate, pentru ca, în perioada 1980-1990 să se accepte că numărul trăsăturilor fundamentale de personalitate poate fi redus la cinci. Pornind de la această idee, Paul T. Costa şi Robert R. McCrae au pus la punct Chestionarul de Personalitate NEO, care evaluează neuroticismul, extraversiunea, caracterul deschis, calitatea de a fi agreabil şi conştiinciozitatea.

Dar, în studiul personalităţii intervin mai ales elemente calitative ale comportamentului şi din acest motiv testul nu mai poate fi privit ca o "măsurătoare", cum se întâmpla în domeniul testelor de aptitudini. S-a ajuns astfel la o nouă definiţie a testului psihologic. Conform formulării date în 1933 de Asociaţia Internaţională de Psihotehnică, "testul este o probă definită, implicând o sarcină de realizat, identică pentru toţi subiecţii examinaţi, cu tehnici precise pentru aprecierea succesului sau a eşecului sau pentru notarea numerică a reuşitei". Considerând că această definiţie ar fi aplicabilă numai testelor de inteligenţă, de aptitudini şi de cunoştinţe, P. Pichot o propune, în 1967, pe următoarea: "Se numeşte test mintal o situaţie experimentală standardizată, care serveşte drept stimul unui comportament. Acest comportament este evaluat printr-o comparare statistică cu acela al altor indivizi plasaţi în aceeaşi situaţie, ceea ce permite clasarea subiectului examinat, fie cantitativ, fie tipologic". (Roşca, 1972).

După cel de-al doilea război mondial, utilizarea testelor s-a extins pe toate continentele, în domenii diverse: şcolar, profesional, terapeutic, social, militar, sportiv etc.
   
Teoria testelor a cunoscut completări şi modificări substanţiale. Teoria clasică, expusă de F. M. Lord şi M. R. Novick, în 1968, în lucrarea de referinţă "Statistical Theories of Mental Scores"  a fost reformulată, într-o versiune modernă, de D. W. Zimmerman, în 1976. Dar, ea este treptat înlocuită de teoria răspunsului la itemi (Item Response Theory) şi de teoria stărilor şi a trăsăturilor latente (Latent State-Trait Theory).

Necesitatea de a corecta şi interpreta rapid un număr mare de teste a condus, încă din 1930, la construirea unor maşini capabile să calculeze scorurile testelor. Douăzeci de ani mai târziu, s-a realizat în acest scop o maşină electronică dotată cu un dispozitiv fotoelectric. Acum, construirea, administrarea şi interpretarea rezultatelor testelor psihologice beneficiază de ajutorul calculatoarelor electronice. Datorită lor se poate pune în aplicare o idee mai veche, cea de "adaptare" a testului la particularităţile subiectului, astfel încât, utilizându-se cât mai puţini itemi să se obţină cât mai multă informaţie despre persoana examinată. Este vorba de examinarea psihologică asistată de calculator şi de aşa-numitele teste psihologice adaptative.