Frica poate fi transformată în curaj, suferinţa în compasiune? Emoţiile, sentimentele, pasiunile pot trece, uneori într-o secundă, de la o extremă la alta, alteori de la o simplă trăire la cea mai profundă şi trainică pasiune. Raportate la o relaţie de cuplu acestea iau o semnificaţie specială, intră într-un joc extrem de complicat, plin de capcane şi cu reguli ce par de multe ori, iraţionale.

Orice relaţie de iubire aduce cu ea o încercare de “potrivire” a schemelor, a prejudecăţilor fiecărui partener, ceea ce creiază terenul unor conflicte, de mică sau mare intensitate, frecvente sau nu, care pot despărţi sau uni pe cei doi parteneri. 

Din momentul în care doi oameni se “întâlnesc” şi pornesc pe drumul iubirii, ei trec succesiv prin stadiul atracţiei sexuale, al simţurilor, apoi al gândurilor, pentru ca în final să se transforme în acceptarea celuilalt, într-o nevoie de a fi cu celălat, respect sau în obişnuinţă. Această călătorie are, bineînţeles, opriri necesare, răgaz în care cei doi fac eforturi de adaptare la sine – având acum un nou statut -, la celălalt şi la relaţia dintre ei. Cheia succesului unei căsnicii – afirmă un mare psiholog – constă în “hrana” pe care o oferim relaţiei dintre noi şi partener, aceasta fiind de fapt o a III-a fiinţă, cu propriile nevoi ce se cer a fi satisfăcute pentru a ne gratifia cu tandreţe, intimitate, respect.

Atunci când o relaţie se “opreşte” într-o staţie, de cele mai multe ori necunoscută pentru noi, întălnim  tensiunea, cearta, conflictul – ce zguduie iubirea dintre noi sau chiar pe noi înşine, fiind puşi în faţa unor reacţii ce ne aduc aminte de modelul familial (de un tată autoritar, de o mamă  supusă sau indiferentă, sau cine ştie?)... Acest model poate face ca orice relaţie să devină un câmp de bătălie emoţional, dar, în acelaşi timp, oferă posibilitatea de a ne analiza trăirile pentru a ne elibera de constrângerile tiparului familial.

Orice relaţie de iubire trebuie privită ca un sistem, o reţea de interacţiuni cauzale, iar modul în care acţionează o persoană atrage după sine reacţia celeilalte. Psihologii ne spun că o căsnicie poate fi schimbată atunci când se schimbă felul în care acţionează o parte a lui, acest fapt ducând la modificarea reacţiilor celeilalte părţi. Deci, schimbându-ne pe noi putem salva o relaţie de la distrugere.

Marele paradox în alegerea partenerului este că ne vom apropia de acei oameni care seamănă cu modelul familial – este ceea ce Freud numea repetiţie compulsivă – simţim o atracţie irezistibilă de a recrea în relaţiile adulte acele tipare care le-am învăţat în copilărie. De ce acest paradox? Poate că au ceva familiar, ceva cunoscut chiar dacă provoacă suferinţă, poate că avem speranţa că vom reuşi acum să schimbăm povestea şi vom “repara” întreaga copilărie. Ideal ar fi ca subiectul cu modelul “privaţiunii” să primească îngrigirea şi atenţia de care are atâta nevoie, modelul “agresiunii” să găsească un partener de încredere. Fiecare partener acţionează în aşa fel încât să “repare” tiparul mo;tenit, deci ambii parteneri contribuie la vindecarea rănilor emoţionale din trecutul celuilalt.  

Tiparele pot fi uşor recunoscute. Persoanele care au amprenta privaţiunii se pot simţi atraşi de parteneri rezervaţi, aroganţi, detaşaţi sau reci. Cei care au dezvoltat schema abandonului vor fi atraşi de parteneri care nu sunt disponibili, nu sunt de încredere, etc. modelul supunerii va intra într-o relaţie pasivă, cu parteneri care îşi impun propriile nevoi, gânduri.

Neîncrederea va gravita în jurul unui partener cu aceeaşi “calitate”, care încearcă să manipuleze sau să fie agresiv emoţional, fizic sau sexual.

Convingerea că este imposibil să fii iubit determină alegerea unei persoane distante, reci, indisponibile etc. Conştientizarea acestor “tare” relaţionale este un proces dificil care cere timp pentru ca cei doi să-şi reconstruiască propria viaţă, altfel riscă lecţia despărţirii sau a suferinţei martirului ce trebuie să-şi crească copiii.

Atunci când există suspiciuni foarte profunde, întreţinute de schema neîncrederii, prezentă de exemplu, la cei agresaţi în copilărie, va fi nevoie de ajutor din exterior – fie un terapeut specializat, fie a unui grup de sprijin.

Recunoscându-ne schema, analizând-o alături de partener vom putea empatiza mai uşor şi vom găsi astfel soluţia pentru a fi schimbată. Empatia nu înseamnă să provocaţi modelul, ci să fiţi mai sensibili faţă de vulnerabilităţile pe care schema i le provoacă partenerului.

Un principiu budist susţine că înţelegerea duce la empatie. Analiza modelului partenerului atrage după sine empatie faţă de partener. Odată ce vă percepeţi partenerul ca pe o persoană care suferă începeţi procesul unei relaţii conştiente. Acest proces presupune însă să construiţi o relaţie în care să exploraţi schemele pe care le aveţi şi nu să utilizaţi această explorare pentru a strânge muniţie pentru următoarea bătălie.

Psiholog Mirela Zivari