Oh, după ce, ieri, vântul acidulat de ger,
Umflându-se-n scheletul copacilor, stătuse,
Din arbori frunze rare se desprindeau stingher
Şi cu intermitenţa acceselor de tuse.

Apoi simţit-am gâdnul ascuns al toamnei cum
Răsfrânge pretutindeni coloarea-i de sulfină,
Iar cerul se făcuse un larg alcov de fum,
Greoi ca atmosfera murdară de uzină.

Pe uliţă, impresii adânci de dloiu-mic
Treceau ca un nostalgic convoi de-nmormântare,
Şi tainic, trecătorii, cu clătinări de dric,
Păreau că duc povara tăcerii în spinare.

Prin cafenele, oameni, visând trecutul mai,
Şedeau şi, sub asaltul de gânduri nenţelese,
Cu ochii duşi în fundul paharului cu ceai,
Doreau tovărăşia vecinilor de mese.

În mintea lor bolnavă şi-n sufletul lor ros
De moartea dureroasă a zilelor în noapte,
Şovăitoare, iarna, intră ca un miros
Subtil de pâine caldă şi de castane coapte.