Desi raportate inca din antichitate,  primele studii sistematice au fost realizate la inceputul  anilor 1800 de catre Gaspard Itard (1774-1838) si Albert Gilles de la Tourette (1857-1904). În anul 1825 Itard, doctor si psihopedagog al copiilor cu retard mental, descrie comportamentul bizar al marchizei de Dumpière, care atrasese atentia tuturor, prin executia unor miscari ciudate ale corpului, vocalizari specifice si remarci obscene, realizând cateva articole care au atras atentia in cercurile academice. Un deceniu mai tarziu, Gilles de la Tourette publica studiul tulburarii nervoase caracterizata prin incoordonare motrica acompaniata de ecolalie si coprolalie. În acest articol, Dr. Tourette descrie manifestarile Marchizei de Dampiere si alte opt cazuri similare, numind aceasta neurologica tulburare, maladia ticurilor.
De la maladia ticurilor la Sindromul Tourette
Albert Gilles de la Tourette este inscris ca medic la Spitalul Salpêtriere unde se împrieteneste rapid cu profesorul Charchot si începe munca alaturi de acesta, fiind mai întai preparator, cu grija pentru prezentarile pe care Charcot le avea in public. Pasionat din ce în ce mai mult de neuropatologie si-a concentrat atentia asupra isteriei si hipnozei publicand câteva articole în care urmareste linia ideilor lui Charchot, ceea ce a atras simpatia profesorului de partea sa. Înca din 1881 Dr. Tourette a studiat intens tulburarile motorii si într-adevar a fost primul care a intuit conexiunile si varietatea Maladiei ticurilor, iar odata cu publicarea studiului, mentorul sau, Jean Charcot, înainteaza denumirea bolii drept Gilles de la Tourette,
Mai jos sunt prezentate câteva citate traduse din scrierile lui Gilles de la Tourette ce ofera o descriere a sindromului si a dramatismului produs pentru persoana în cauza: Marchiza de Dampiere la vârsta de 7 ani a fost afectata de miscari convulsive ale bratului…dupa fiecare spasm, miscarea mâinii devine mai buna si capata controlul înainte de convulsiile care îi întrerup munca. Deoarece miscarile devenisera din ce in ce mai frecvente, a inceput sa fie pedepsita si evitata. Curând a devenit clar ca aceste miscari sunt involuntare. Ele au atins umerii, gâtul, fata realizând contorsiunii si grimase...
Boala evoluând, spasmele au început sa se extinda asupra vorbirii, tânara doamna, scotând sunete ciudate si cuvinte care nu aveau sens. Dupa toate acestea, ea a intrat în alerta, dar nu a aratat probleme mentale sau inceputul unui delir. A sperat ca dupa pubertate, aceste simptome sa dispara, dar aceasta nu s-a întâmplat.
În mijlocul unei conversatii intersante, fara a fi capabila sa controleze miscarile, ea întrerupea conversatia sau perturba linistea cu tipete, contrastul realizat între manierele sale distinse, mediul din care provenea si cuvintele ofensive sau obscene pe care le striga ducând la opinii nefavorabile despre ea si chiar la evitarea acesteia în societate. Extragând principalele note definitorii ale tulburarii, Dr. Tourette a mai notat:
a. Boala apare în copilarie, de obicei între 7 si 10 ani.
b. Afecteza mai mult barbatii decât femeile.
c. Este ereditara.
d. Ticul apare de obicei la nivelul fetei sau la extremitati.
e. Ticurile se înrautatesc datorita stresului si se diminueaza în timpul somnului.
f. Nu este o boala progresiv degenerativa.î
Aceste caracteristici au ramas definitorii pâna in zilele noastre, intuitia desavarsita a profesorului fiind aplicata asupra cazurilor cu astfel de tulburare.
Evolutia cercetarilor pâna în prezent.
Desi vorbim de un sigur subiect, cu manifestari clinice destul de precise, punctele de vedere sunt împartite, conturând în fapt directii ale disciplinelor încadrate, explicatia fenomenului fiind urmarita prin prisma domeniului, pe de o parte de evolutia acestuia, iar pe de alta parte de directiile sale.
Anii 1900 sunt dominati de curentul psihanalizei fapt ce determina explicarea fenomenului prin acest punct de vedere. Iata principalele titluri si anii aparitiilor:
1921 apare lucrarea lui Ferenczi, “Observatii psihanalitice asupra ticului” una din concluziile sale fiind aceea de simptom narcisic primar avand aceeasi sursa cu psihozele narcisice, ticul fiind un echivalent pentru masturbare.
Tot în anul 1921 este prezentata la Societatea Psihanalitica din Berlin si lucrarea lui Karl Abraham cu privire la aparitia ticului.
1925 este publicat, în forma finala, studiul  Melaniei Klein “O contributie asupra psihogenezei ticurilor”. Pentru a întelege un tic, spune psihanalista, trebuie analizate relatiile obiectuale pe care este bazat. “O contributie asupra psihogenezei ticurilor” reia drumul parcurs de catre cercetarile lui Ferenczi, dar se deosebeste de acesta prin sustinerea relatiilor obiectuale, care sub presiunea complexului de castrare, regreseaza pâna la stadiul narcisist.
Anii evolutiei stiintifice îsi vor aduce contributia catre elucidarea mecanismelor patologice ce determina aparitia sindromului.
Comings (1987) elaboreaza ipoteza transmiterii ereditare, explicând acest spectru de manifestari prin anormalitati functionale ale sistemului limbic, transmise ereditar prin intermediul unui cromozom, a carui gena sufera transformari. Se considera la ora actuala ca aceasta ar fi SLITRK1, desi nu se poate afirma cu siguranta.
1988 Leckman si Cohen arata conexiunea cu alte tulburari, comportamentul subiectilor cu ticuri fiind deseori de natura obsesiv-compulsiva, hiperactivitate motorie si impulsivitate.
1991 Singer demonstreaza o diferenta semnificativa în cadrul structurii bazale, mai precis a putamenului si nucleilor lenticulari, între persoanele cu Sindromul Tourette si cele de control.
1996 Wolf în studiile efectuate pe gemeni arata ca in mecanismele implicate un rol important il au receptorii D2 din nucleul caudat, dar nu si din putamen.
În anul 2002 o serie de cercetatori de la Departamentul de Neurostiinte si Imagerie Cerebrala din Londra arata mecanismele implicate in discernamântul activitatii motorii, subliniind ca distrugerea unor zone ale lobului parietal poate afecta distinctia dintre atribuirea actiunii ca fiind proprie sau straina, valabila mai ales în cazurile de schizofrenie în care pacientii sustin ca sunt controlati de forte externe.
In anul 2003 incep publicarea articolelor cu privire la utilizarea rezonantei magnetice, în vederea depistarii momentului declansator si a zonelor specifice de reprezentare corticala, se fac cercetari cu privire la utilizarea controlului voluntar si involuntar si expresia mecanismelor implicate. Rezultatele publicate sustin ipoteza descarcarilor neurotransmitatorilor cu o fidelitate mai mare pentru zonele implicate in declansarea lor.
Drept tratament este utilizat Haldolul, neuroleptic ce are rezultate favorabile pentru incetarea si eliminarea ticurilor.