Culturile întreţin anumite stereotipuri legate de gen. Deşi acestea pot fi diminuate în funcţie de educaţie, de statutul social sau cultură, ele ramân totuşi active şi sunt practicate chiar şi de cei care le conştientizează şi le teoretizează.

Deşi, să creezi stereotipuri este o funcţie naturală a creierului nostru, prin care simplificăm realitatea complexă, pentru ca mintea şi corpul nostru să dezvolte răspunsuri automate la stimuli similari, acestea sunt destul de periculoase. Stereotipurile culturale conduc la prejudecăţi şi opinii negative despre ceilalţi şi sunt obstacole majore în comunicare.

Stereotipurile au patru caracteristici principale (Walter Lippmann):
 - Sunt mult mai simple decât realitatea
 - Se obţin mai degrabă de la „mediatori culturali”, decât prin proprie experienţă
 - Sunt false prin însăşi natura lor
 - Atunci când sunt dobândite în copilărie sunt foarte greu de schimbat şi rămân cu încăpăţânare în mintea noastră, contribuind la formarea percepţiilor şi a comportamentelor noastre.

Astfel de stereotipuri culturale există şi în problematica diferenţierii dintre genuri, în orice tip de societate, fiind atribuite, în mod frecvent, comportamente şi particularităţi specifice pentru femei şi pentru bărbaţi. Allan şi Barbara Pease descriu în cartea lor (“ De ce bărbaţii se uită la meci şi femeile în oglindă”) faptul că diferenţele care există între bărbaţi şi femei este legat de felul lor de a comunica. Autorii demonstrează că diferenţele au fost create de funcţiile pe care bărbaţii şi femeile le-au avut de-a lungul mileniilor, în efortul lor de a supravieţui: bărbaţii erau vânători, iar femeile creşteau copiii, concentrându-se pe păstrarea relaţiilor .Se consideră că rezultatul acestor funcţii diferite au condus la o specializare a creierelor acestora, cercetările demonstrând că “Mintea bărbaţilor are mai puţine centre de vorbire decât cea a femeilor”.

Diferenţierea dintre sexe şi rolurile diferite pe care le deţin în procesul muncii, se structurează şi în funcţie de trecerea de la o societate la alta, unul dintre stereotipurile celebre fiind că bărbaţii sunt “obiectivi” iar femeile “subiective”, şi aceasta pentru că – asa cum arăta Alvin Toffler în “Al treilea val” – atunci când s-a facut trecerea de la epoca preindustrială (când viaţa productivă şi viaţa casnică se întrepătrundeau) la cea industrială, bărbaţii au fost nevoiţi să muncească mai mult în fabrici şi birouri şi să presteze o muncă productivă directă din punct de vedere economic, pe când soţia rămânea în general acasă, prestând o muncă indirect productivă. Astfel, bărbaţii erau pregătiţi din copilărie pentru rolul lor din atelier, fiind stimulaţi să devină “obiectivi”, iar femeile, au fost pregătite de la naştere pentru reproducere, creşterea copiilor şi treburile casnice, ceea ce echivalează cu a fi “subiectiv”.

În trecerea de la societatea industrială la cea modernistă şi postmodernistă şi până în zilele noastre, se remarcă o destructurare a rolurilor bine stabilite de societate, femeile realizând din sarcinile bărbaţilor şi obţinând funcţii care păreau specifice acestora, iar barbaţii încep să îşi dezvolte din ce în ce mai mult acea latură de relaţionare, specifică în general femeilor. Treburile casnice încep să fie împărtăşite de ambii parteneri nu doar de femei, iar în mediul organizaţional femeile încep să ocupe funcţii de conducere importante. Dar şi la nivelul acestor schimbări persistă stereotipuri specifice.

Mărcile culturale (care includ şi stereotipurile de la nivelul genului) sunt prezente şi în mediul organizaţional, impunând atitudini, valori, comportamente. Astfel, stereotipurile culturale cele mai frecvente despre bărbaţi (fiind acceptate universal) sunt: agresivitatea, stăpânirea de sine, răceala, ambiţia, competitivitatea, obiectivitatea, dominarea, independenţa şi raţionalitatea. În schimb femeile sunt orientate spre sentiment, grijă, aspect exterior, dependenţă. Fiind active şi practicate de majoritatea, aceste stereotipuri culturale sunt pozitive relativ la bărbaţi şi negative relativ la femei, ele fiind transmise prin educaţie, norme şi valori, prin mass media şi modele sociale. Bărbaţii se regăsesc în sfera productivă, în regii autonome de importanţă naţională, în cadrul militar şi în unele funcţii publice, iar femeile se află în sfera relaţiilor publice, în publicitate şi în departamente de Resurse Umane şi gestionare a personalului.

Studiile privind genul în organizaţii relevă faptul că, deşi femeile pot adopta stiluri diferite de leadership decât bărbaţii, ele sunt cel puţin la fel de eficiente în poziţiile de conducere. Femeile tind să fie mai degrabă democratice în stilul de conducere faţă de bărbaţi care, în general, adoptă un stil mai autocrat.

Totuşi femeile sunt în continuare în urma bărbaţilor ca acces la poziţii manageriale de top. Diferenţa de gen în această situaţie nu se referă la procesul de a conduce propriu-zis, ci la autoritatea (pe care o persoană, aflată într-o funcţie de conducere) o negociază pentru a-şi putea exercita funcţia. Femeile care ajung în top management încearcă să obţină autoritatea în lipsa validării externe din partea colegilor şi a şefilor.

Ele sunt mai degrabă dezaprobate şi puţin susţinute.Ajunse în poziţii de conducere, normele de gen dictează modul cum ceilalţi şi chiar femeile în cauză consideră că ar trebui să se comporte, în timpul exercitării funcţiei. Femeile adoptă deseori comportamente de conducere tipic masculine pentru a reuşi.

Femeile în poziţii de management se concentrează mai ales în domenii non-strategice ca resurse umane, financiar. Accesul dinspre middle management spre top este mai facil pentru persoane care vin din departamente care “aduc câştiguri” sau care au putere mai mare la nivel strategic – vânzări,tehnic – domenii considerate tipic masculine.

Studii calitative arată că femeile adoptă des rolul de leader informal. De asemenea femeile au tendinţa de a evita titulatura de lider,în favoarea unor denumiri mai puţin oficiale: “facilitator”, “organizator”,“coordonator”, fiind de multe ori recunoscute ca persoane care facilitează relaţiile sociale în echipă, fiind întâlnite ca şi lideri, în grupurile care au o istorie de durată şi în care gradul de interacţiune este ridicat şi bine consolidat.

Problema stereotipurilor ne atrage atenţia asupra interpretărilor care pot să deprecieze sau să creeze un context negativ, nelăsând posibilitatea de a fi exploatate anumite potenţiale ale oamenilor. În acelaşi timp, este necesară recunoaşterea complementaritătii dintre genuri.

Autorii lucrării “Cum să stăpâneşti managementul la perfecţie” observă că “femeile percep stimuli senzoriali interni şi sociali externi mai difuzi – au auz mai fin, vedere mai bună de noapte şi periferică, sunt mai sensibile la schimbările de volum ale sunetelor, la atingere, durere, supărările altora şi limbajul gesturilor, în timp ce bărbaţii percep mai bine stimulii externi obiectivi – au metabolismul mai rapid, vedere mai bună de zi şi în perspectivă, timp mai mic de reacţie la obiecte în mişcare, mai mare abilitate spaţială, direcţională şi mecanică, sunt mai hotărâţi, mai agresivi şi mai competitivi”.

Psiholog Daniela Ghiţulescu